Acum ceva timp am avut surpriza sa constat ca exista radacini ale sufletului, indiferent de cat de dezamagit este spiritul..
Spiritul uman este influentat de ereditate, mediu si educatie.
Din fericire familia in care m-am nascut eu a fost echilibrata, am avut privilegiul sa fiu conceputa si educata de oameni speciali, cu valori puternice si ambitii sociale si spirituale.
Am avut deasemenea privilegiul sa urmez o traiectorie scolara intr-un oras civilizat, intre copii de relativ aceeasi conditie sociala si materiala, mai ales in conditiile in care pe vremea copilariei mele nu existau discrepante intre majoritatea populatiei. Mai toti nu aveau, nu aveau material, dar aveau enorm spiritual....
Suntem extrem de fascinati de viata de "dincolo", evident mult mai buna din punct de vedere material. Recunosc ca experienta vietii in America este inimaginabila, ceva ce un european care nu a calcat aici nu poate aprecia. Recunosc ca viata aici este extrem de relaxata, simpla si reprezinta raiul oricui doreste sa aiba o existenta medie. Fara exagerari cosmopolite.
Si cu toate astea se simt radacinile. Nu ti-e dor de nimic concret (si nu vorbesc aici de persoanele dragi), si, sincer, ce anume ar putea sa-ti lipseasca in tara? Nesimtirea? Golania ca lege in stat? Manelismul si imaginea? Nu. Ti-e dor de a fi tu in tara ta, ti-e dor a-ti vorbi limba, ti-e dor a simti ca apartii. Sau poate doar mie mi-e dor..
Am intrat in case de americani, oameni care nu stiu exact unde e Romania pe harta lumii, dar care sunt fascinati sa afle, sa te cunoasca, sa te primeasca in familia lor ca prieten. Nu cu ospitalitate interesata, ci cu naturalete si sinceritate. Si poate cu o doza considerabila de naivitate... Si totusi, oricat de prietenosi, draguti si deschisi sunt, nu te poti simti acasa. Este interesant pana peste poate sa vezi alte traditii, alte valori, sa participi la ceva propriu acestui pamant, dar radacinile sunt incompatibile parca, trag spre alt pamant...
Intoarsa acasa, am avut privilegiul sa particip la taierea porcului, cu toate traditiile specifice. Cu tuica fiarta bauta langa porcul aburind, mirosind a proaspat, cu prepararea carnurilor pentru diverse bucate traditionale. Indiferent ca peste an mananc sau nu porc, traditia asta mi-a inmuiat sufletul si m-a proiectat departe, in copilarie, cand noi copiii ne faceam de lucru pe langa cei mari si mai mult incurcam. Acum suntem noi adulti si nu mai incurcam, din fericire ajutam pe langa parintii nostri care sunt mai adulti si mai ninsi.
Peste 3 zile voi imbraca costumul national lasat de catre strabunica mea de la Sibiu si voi colinda impreuna cu mama. Doamne, cat de bogata pot fi.. Doamne, cat de binecuvantat imi voi simti sufletul colindand casa uneor oameni foarte dragi si nu destul de vizitati..
Si cata bucurie voi simti mereu la amintirea bunicilor lui Sorin, de casa din Altina, la bucataria calda si primitoare, cu miros de cozonac si carnat de casa, buimaci si frumosi la 80 de ani, treziti de colindul dulce de la fereastra ninsa, la miezul noptii de ajun. Cele mai frumoase clipe de Craciun s-au nascut in casele bunicilor nostri, dupa un drum prin ninsori de poveste. Cum sa nu cladesti viata frumoasa pe copilarie implinita si binecuvantata cu astfel de valori? Cum sa nu simti radacinile casei, ale familiei, ale traditiilor, adanc infipte in suflet, mai presus de treceri economice, mai presus de guverne si destabilizare..
Multumesc, viata, pentru tot ce mi-ai oferit pana acum!
Tuesday, December 21, 2010
Monday, December 20, 2010
Gratitude list
Cel mai putin probabil atmosfera din jur este prealabila Craciunului. Cel mai putin probabil sutele de masini din trafic conduc sau transporta niste oameni multumiti si fericiti catre magazine unde sa se bucure de magia cumparaturilor de dinainte de sarbatori, catre concerte de colinde sau intalniri in tihna, la un ceai sau un vin fiert, cu prietenii sau familia.
Imi place sa cred ca milioanele de romani care intra luna aceasta in supermarket zambesc in suflet, admira decorul si asculta tresarind de copilarie un colind murmurat de difuzoare. Imi place sa cred ca ne invitam sa parcam civilizat si calm, ca un domn intre doua varste tine unei doamne usa, politicos si zambitor. Imi imaginez ca lumea este multumita ca s-a mai incheiat un an bun, ca vine mosul sau orice alta iluzie frumoasa si creatoare de speranta, ca ne pregatim pentru sarbatori crestine si de familie, dincolo de comercial si tumult..
Atata timp cat gandesc, scriu, simt, anul a fost extraordinar si gandesc, scriu si simt ca urmatorul va fi cel putin pe masura. Voi gandi, scrie si simti mai adevarat, mai curat si mai sus, cu speranta si dragoste de viata.
Voi merge mai departe multumind pentru ce sunt, ce stiu, ce simt si ce am, simtind recunostinta pentru tot ce m-a atins, pentru ce am putut lua bun din ce e in jur, pentru ce am invatat, pentru ca am fost ghidata si am ajutat, pentru soarele diminetii si ostoiala amiezii, pentru pacea pernei calde si mangaierea parfumului asternutului curat, pentru ce am vazut si voi mai vedea, pentru ca am vazut si am pasit in fiecare dimineata, pentru ca familia mea a fost binecuvantata cu sanatate si valori spirituale, pentru prietenii adevarati pe care viata mi i-a daruit.
Si in bradul alb am agatat vise si iubire, speranta si recunostinta, dor si credinta.
Imi place sa cred ca milioanele de romani care intra luna aceasta in supermarket zambesc in suflet, admira decorul si asculta tresarind de copilarie un colind murmurat de difuzoare. Imi place sa cred ca ne invitam sa parcam civilizat si calm, ca un domn intre doua varste tine unei doamne usa, politicos si zambitor. Imi imaginez ca lumea este multumita ca s-a mai incheiat un an bun, ca vine mosul sau orice alta iluzie frumoasa si creatoare de speranta, ca ne pregatim pentru sarbatori crestine si de familie, dincolo de comercial si tumult..
Atata timp cat gandesc, scriu, simt, anul a fost extraordinar si gandesc, scriu si simt ca urmatorul va fi cel putin pe masura. Voi gandi, scrie si simti mai adevarat, mai curat si mai sus, cu speranta si dragoste de viata.
Voi merge mai departe multumind pentru ce sunt, ce stiu, ce simt si ce am, simtind recunostinta pentru tot ce m-a atins, pentru ce am putut lua bun din ce e in jur, pentru ce am invatat, pentru ca am fost ghidata si am ajutat, pentru soarele diminetii si ostoiala amiezii, pentru pacea pernei calde si mangaierea parfumului asternutului curat, pentru ce am vazut si voi mai vedea, pentru ca am vazut si am pasit in fiecare dimineata, pentru ca familia mea a fost binecuvantata cu sanatate si valori spirituale, pentru prietenii adevarati pe care viata mi i-a daruit.
Si in bradul alb am agatat vise si iubire, speranta si recunostinta, dor si credinta.
Thursday, December 16, 2010
Un amar adevar.. ROST de Dan Puric
Rost...de Dan Puric
Cand te desparti din vina ta, încerci o vreme sa te lupti cu ireversibilul, îti dai seama ca n-are sens, te lamentezi de forma si renunti. Cand te desparti din vina celuilalt, ai nevoie de o perioada de timp ca sa întelegi ce s-a întamplat. Iei povestea de la capat, pas cu pas si te chinui sa pricepi ce n-a fost bine si unde ar fi trebuit ca lucrurile sa apuce pe alt drum.
La fel se întampla si atunci cand te desparti de tara ta. Dezamagit, înselat, manios, îndurerat. Nu ti-e usor s-o lasi. Tara si mama nu ti le alegi. Te asezi pe celalalt mal al lumii si cauti raspunsul: ce s-a întamplat cu tara mea de-am fost nevoit s-o parasesc.
Romanie i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale far rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.
Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pamantul si credinta.
Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.
Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.
Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile “prietene”.
La noi chestia asta se numeste “agricultura de subzistenta” si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca d-aia avem UE. Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!
Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.
Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.
Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un “Tatal nostru” spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.
Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada.
Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza pana gasesc un italian batran cu care se marita. Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.
Suna-ti bunicii, pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti.
Cand te desparti din vina ta, încerci o vreme sa te lupti cu ireversibilul, îti dai seama ca n-are sens, te lamentezi de forma si renunti. Cand te desparti din vina celuilalt, ai nevoie de o perioada de timp ca sa întelegi ce s-a întamplat. Iei povestea de la capat, pas cu pas si te chinui sa pricepi ce n-a fost bine si unde ar fi trebuit ca lucrurile sa apuce pe alt drum.
La fel se întampla si atunci cand te desparti de tara ta. Dezamagit, înselat, manios, îndurerat. Nu ti-e usor s-o lasi. Tara si mama nu ti le alegi. Te asezi pe celalalt mal al lumii si cauti raspunsul: ce s-a întamplat cu tara mea de-am fost nevoit s-o parasesc.
Romanie i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale far rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.
Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pamantul si credinta.
Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.
Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.
Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile “prietene”.
La noi chestia asta se numeste “agricultura de subzistenta” si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca d-aia avem UE. Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!
Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.
Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.
Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un “Tatal nostru” spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.
Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada.
Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza pana gasesc un italian batran cu care se marita. Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.
Suna-ti bunicii, pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti.
Thursday, December 2, 2010
Topindu-ma..
Mda, mi s-a reprosat ca sunt depresiva; de fapt s-a constatat mai degraba. Dar s-a constatat si ca am o doza suficienta de umor (sau autoironie) care echilibreaza balanta.
Si asta seara, in timp ce desfaceam in tacere o sticla de vin pentru mine, doar pentru mine, gandindu-ma cu mare bucurie la fericirea declarata a unei foarte bune prietene, m-am gandit asa:
- am o flacara, numai a mea, care arde cu o putere ce sperie... sau intimideaza... sau mistuie
- am cioburi imprastiate, crezand ca inutile
si
- am o usa in care urmele cuielor imi ingheata privirea si cugetul si aspiratiile..
Dar flacara mea este vie si poate topi orice, chiar si pe mine.. Poate topi cu siguranta cioburile, le poate modela, le poate directiona pentru a astupa urmele cuielor, chiar daca inca sangerande...
Doar un ochi foarte atent mai poate vedea urmele. Dar doar o flacara asemeni poate patrunde.. Aviz amatorilor..
In fond, fiecare ne topim in flacara altuia. Unele doar ne perpelesc genele, altele ne incalzesc temporar degetele.. Dar cati avem puterea de a ne mistui singuri si de a renaste? Cati ne stim limitele si ni le acceptam? Cati renastem din cenusa si ne intindem aripile visand spre atingerea unui sor unic, nevazut de multi...?
Nu deranjati pentru moment, topesc. Ma topesc.. si culmea, asteptam oarecum asta si-mi savurez curgerea. Intr-o zi voi sti ca nu a fost in van. Ca nu am fost in van...
Si asta seara, in timp ce desfaceam in tacere o sticla de vin pentru mine, doar pentru mine, gandindu-ma cu mare bucurie la fericirea declarata a unei foarte bune prietene, m-am gandit asa:
- am o flacara, numai a mea, care arde cu o putere ce sperie... sau intimideaza... sau mistuie
- am cioburi imprastiate, crezand ca inutile
si
- am o usa in care urmele cuielor imi ingheata privirea si cugetul si aspiratiile..
Dar flacara mea este vie si poate topi orice, chiar si pe mine.. Poate topi cu siguranta cioburile, le poate modela, le poate directiona pentru a astupa urmele cuielor, chiar daca inca sangerande...
Doar un ochi foarte atent mai poate vedea urmele. Dar doar o flacara asemeni poate patrunde.. Aviz amatorilor..
In fond, fiecare ne topim in flacara altuia. Unele doar ne perpelesc genele, altele ne incalzesc temporar degetele.. Dar cati avem puterea de a ne mistui singuri si de a renaste? Cati ne stim limitele si ni le acceptam? Cati renastem din cenusa si ne intindem aripile visand spre atingerea unui sor unic, nevazut de multi...?
Nu deranjati pentru moment, topesc. Ma topesc.. si culmea, asteptam oarecum asta si-mi savurez curgerea. Intr-o zi voi sti ca nu a fost in van. Ca nu am fost in van...
Sunday, November 28, 2010
Nu
Daca as aspira la un loc in Rai, ar trebui sa raspund la 2 intrebari:
Am gasit fericirea in viata mea?
Am adus fericirea in viata cuiva?
Nu stiu ce as raspunde, uneori am fost fericita constatand ca exist, ca merg, ca respir, ca iubesc, ca pot si stiu sa fiu om.
Am gasit fericire in lucruri mari, dar si marunte; in suspin dar si in rasul cu toata inima; in flori, in muzica, in fosnetul padurii, in torsul pisicii sau in joaca unui caine.
Poate am adus fericire in viata parintilor, cand nu m-am aplecat in fata vietii si nu am ingenuncheat decat in fata lui Dumnezeu. Oare chiar am facut-o?
Poate ca am daruit prea mult unor oameni care nu au stiut sa primeasca. Poate e si asta o parte de soarta..
Se spune despre mine ca sunt puternica si luptatoare. Factura, insa, o platesc doar eu. Din exterior poate parea o cruciada; pare ca nu sunt omul jumatatilor de masura.
Oamenii nu apar intamplator in calea mea. Am obosit sa caut sensuri, am obosit sa-mi caut sensul, am obosit si-atat. M-am zbatut pentru a cladi, pentru a crea, m-am luptat cu toate pentru credinta mea in oameni si in dragoste. A fost exercitiul sufletului meu, m-a sporit si mi-a dat aripi pentru a zbura mai departe si mai sus, m-a facut fericita, m-a si zdrobit. Credeam odata insa ca nu m-a secat. Nu mai cred.
Nu mai pot sa cred. Nu voi fi niciodata fiica perfecta, prietena perfecta, nora perfecta, nicicum femeia ideala.
Nu pot accepta roluri episodice in povesti ale unor oameni pe care eu ii consider consistenti. Mai ales cand se demonstreaza a fi pentru a doua oara. M-am poticnit in drumul meu, ma lovesc de aschii, ma ranesc in cioburi. Pare ca singura creatie ce se poate zamisli din foc si sticla ciudata e doar un alt ciob, mare si ultimul, care la prima vedere da o tenta interesanta lucrurilor din jur, dar e taios si alunecos..
O gramada de umbre din drum s-au folosit de intovarasirea sufletului meu pentru a coti brusc apoi pe alte drumuri. Unii m-au ajuns apoi din drum, poate din plictiseala, poate din interes. Poate asa trebuia sa fie, poate fiecare ne adapam la fantana cea mai la indemana cateodata. Poate intr-o zi fantana mea va deveni atat de amara incat ma va otravi chiar si pe mine...
Am obosit. Ma asez sa ma reculeg. Nu stiu daca si cand ma voi ridica. Nu mai vad sensul.
Am gasit fericirea in viata mea?
Am adus fericirea in viata cuiva?
Nu stiu ce as raspunde, uneori am fost fericita constatand ca exist, ca merg, ca respir, ca iubesc, ca pot si stiu sa fiu om.
Am gasit fericire in lucruri mari, dar si marunte; in suspin dar si in rasul cu toata inima; in flori, in muzica, in fosnetul padurii, in torsul pisicii sau in joaca unui caine.
Poate am adus fericire in viata parintilor, cand nu m-am aplecat in fata vietii si nu am ingenuncheat decat in fata lui Dumnezeu. Oare chiar am facut-o?
Poate ca am daruit prea mult unor oameni care nu au stiut sa primeasca. Poate e si asta o parte de soarta..
Se spune despre mine ca sunt puternica si luptatoare. Factura, insa, o platesc doar eu. Din exterior poate parea o cruciada; pare ca nu sunt omul jumatatilor de masura.
Oamenii nu apar intamplator in calea mea. Am obosit sa caut sensuri, am obosit sa-mi caut sensul, am obosit si-atat. M-am zbatut pentru a cladi, pentru a crea, m-am luptat cu toate pentru credinta mea in oameni si in dragoste. A fost exercitiul sufletului meu, m-a sporit si mi-a dat aripi pentru a zbura mai departe si mai sus, m-a facut fericita, m-a si zdrobit. Credeam odata insa ca nu m-a secat. Nu mai cred.
Nu mai pot sa cred. Nu voi fi niciodata fiica perfecta, prietena perfecta, nora perfecta, nicicum femeia ideala.
Nu pot accepta roluri episodice in povesti ale unor oameni pe care eu ii consider consistenti. Mai ales cand se demonstreaza a fi pentru a doua oara. M-am poticnit in drumul meu, ma lovesc de aschii, ma ranesc in cioburi. Pare ca singura creatie ce se poate zamisli din foc si sticla ciudata e doar un alt ciob, mare si ultimul, care la prima vedere da o tenta interesanta lucrurilor din jur, dar e taios si alunecos..
O gramada de umbre din drum s-au folosit de intovarasirea sufletului meu pentru a coti brusc apoi pe alte drumuri. Unii m-au ajuns apoi din drum, poate din plictiseala, poate din interes. Poate asa trebuia sa fie, poate fiecare ne adapam la fantana cea mai la indemana cateodata. Poate intr-o zi fantana mea va deveni atat de amara incat ma va otravi chiar si pe mine...
Am obosit. Ma asez sa ma reculeg. Nu stiu daca si cand ma voi ridica. Nu mai vad sensul.
Saturday, November 27, 2010
Never say never...
Eram copii.. Naivi si sinceri, mai presus de griji si apasari, singura zbatere fiindu-ne: incotro, cand, cum, de ce? La nivel copilaresc, desigur, atunci cand totul se cuvine si te joci cu soarta zambind strengareste..
Acum ma uit in ochii tai, in sufletul tau de copil, cu sufletul meu de copil obosit, care si-a rezemat o clipa bicicleta de un zid de odinioara pentru a-ti prinde mana si a o lipi de obraz, ma mai cunosti? Am pedalat haotic crezand mereu ca ajung undeva, ca ma asteapta ceva; m-am smuls singura din locuri poate mai calde pentru o vreme, mi-am infruntat frica si drumul, nu stiu incotro, nu stiu cand, nu stiu cum, dar poate aflu de ce..
La mine in suflet e bine, la mine drumul si-a mai domolit urcusul sau eu am pasit mai calma pe langa bicicleta, nu mai pedalez haotic, ci imi conserv suflarea. Pe calea asta mai lina, la pas tihnit, nu ma mai mistuie intrebari ci creez sensuri. Poate pasind mai lent te asteptam fara sa-mi dau seama, poate incotro, cand sau de ce nu mai conteaza, ci tot ce conteaza este cum.
Cum te privesc acum, parca as fi plecat ieri sa dau o tura prin viata.. Credeam ca plecarea ta a fost in avans, asa ca mi-am urmat calea fara sa stiu vreodata cat de paralel paseam. Cum te privesc acum zambindu-ti, iar tu imi spui ca am gandul obosit (sau era sufletul sfasiat?). Cum am gasit o banca pe care sa ma odihnesc, deschizand o carte pe care am citit-o impreuna, la fila alba ramasa undeva insemnata pentru a fi scrisa odata si am ras amintindu-mi strengareste cate erau de scris si nu am avut ragaz, din pricina lui incotro, cand, cum, de ce?
Doar cartea cu multe file albe am pastrat-o, poate intr-o zi vom scrie zambind, in ninsoare, incotro, cum, cand si mai ales de ce... Si tot copii vom fi, iar bicicletele vor fi ramas sprijinite a o rascruce.
Acum ma uit in ochii tai, in sufletul tau de copil, cu sufletul meu de copil obosit, care si-a rezemat o clipa bicicleta de un zid de odinioara pentru a-ti prinde mana si a o lipi de obraz, ma mai cunosti? Am pedalat haotic crezand mereu ca ajung undeva, ca ma asteapta ceva; m-am smuls singura din locuri poate mai calde pentru o vreme, mi-am infruntat frica si drumul, nu stiu incotro, nu stiu cand, nu stiu cum, dar poate aflu de ce..
La mine in suflet e bine, la mine drumul si-a mai domolit urcusul sau eu am pasit mai calma pe langa bicicleta, nu mai pedalez haotic, ci imi conserv suflarea. Pe calea asta mai lina, la pas tihnit, nu ma mai mistuie intrebari ci creez sensuri. Poate pasind mai lent te asteptam fara sa-mi dau seama, poate incotro, cand sau de ce nu mai conteaza, ci tot ce conteaza este cum.
Cum te privesc acum, parca as fi plecat ieri sa dau o tura prin viata.. Credeam ca plecarea ta a fost in avans, asa ca mi-am urmat calea fara sa stiu vreodata cat de paralel paseam. Cum te privesc acum zambindu-ti, iar tu imi spui ca am gandul obosit (sau era sufletul sfasiat?). Cum am gasit o banca pe care sa ma odihnesc, deschizand o carte pe care am citit-o impreuna, la fila alba ramasa undeva insemnata pentru a fi scrisa odata si am ras amintindu-mi strengareste cate erau de scris si nu am avut ragaz, din pricina lui incotro, cand, cum, de ce?
Doar cartea cu multe file albe am pastrat-o, poate intr-o zi vom scrie zambind, in ninsoare, incotro, cum, cand si mai ales de ce... Si tot copii vom fi, iar bicicletele vor fi ramas sprijinite a o rascruce.
Monday, November 22, 2010
Poveste populara
Cuiele
de Pop SimionOmul avea un fecior rău cum e fierea. Lenea curgea de pe el, în timp ce cu uşorul trai era frate de cruce. Doar de blestemăţii şi rele era bun. Tătâne-său nu-l bătu, cum făceau alţi părinţi. Bătu câte un cui în uşă de fiecare boacănă a neisprăvitului; cuiul şi fapta de ocară.
Timpul curse, uşa se umplu; deveni zid de cuie. N-aveai unde pune un deget şi fiul omului se înfurie, vorbind către tatăl său:
- Nicăieri ca la noi. De ce ai bătut cuie în uşă?
- Tu le-ai bătut, zice tatăl.
- Eu?
- Da. N-ai făcut tu rele, duium, cutare şi cutare, nu mai ţin minte câte, multe, fără număr?
- Făcut, recunoscu fiul.
- De fiecare faptă rea am înfipt câte un cui. Priveşte, ăsta eşti, vorbi tatăl, posomorându-se rău.
- Nu-i supărare, cuiele se pot scoate; eu voi fi acela, promise fiul.
- Poate făcând tot atâtea fapte bune, spuse tatăl şi îşi văzu de propriile griji.
Odrasla îşi luă rolul în serios, se făcu alt om, de nerecunoscut, încât fapta de laudă şi actul de mărinimie deveniră obişnuinţă. Nu trecea zi să nu ia cleştele spre a scoate un cui-două din uşa fărădelegilor lui.
Timpul curse, uşa se goli şi fiul alergă într-un suflet la tatăl său, care albise pe cap, trăgea să moară. Spuse către el, strălucind de bucurie:
- Văzut-ai, tată? Nu mai e nici un cui. Le-am scos pe toate!
- Dar găurile?..
Sunday, November 21, 2010
Contradictii
Istoria umanitatii este o poveste fascinanta, eroica si educativa, uneori relativa sau presupusa, alteori cosmetizata pentru a cruta imaginatia contemporana de orori sau cruzimi inimaginabile petrecute in vremuri tulburi.
Este relativa si subiectiva intr-o mare masura, pentru ca se inspira din izvoare scrise sau relatate de oameni ai timpului, guvernati si ei de slabiciuni si interese, de patimi sau emotii.
In 35 de ani am parcurs multe carti de istorie, mai intai simulacrul invatat la scoala in perioada comunista, pentru ca apoi sa ingerez, pe masura ce am capatat libertatea de acces la informatii, diverse scrieri de o mai mica sau mai mare valoare stiintifica. Sau acuratete.
Pe principiul "cu cat mai mult citesc, cu atat mai putin stiu" am ajuns in pragul in care ma declar uluita de numarul de variante vehiculate, mai ales ca in ultima perioada toate scenele clasice de istorie sunt updatate cu informatii privind existenta extraterestrilor in peisaj.Si nu se refera la peisajul secolului XXI, ci la secole indepartate. Iata un exemplu: http://www.descopera.ro/maratoanele-descopera/descopera-extraterestrii-dintre-noi/7717217-fenomenul-ozn-in-romania-o-realitate-mai-aproape-decat-ne-am-inchipui
Mana in mana cu istoria, colege de interese si patimi, cunoastem religia. Sau modul cum oamenii inteleg in mod particular si indus credinta. Sau singura modalitate organizata si, cel putin pana acum, eficienta de a pastra ordinea dorita in microcosmosul uman.
Eu ma incapatanez sa cred in felul meu, fara sa fac din asta un ritual saptamanal de plimbat la o anume biserica pentru a afla sau raspandi ultimele barfe, fara vreun interes. Eu ma incapatanez sa gandesc ca adevarata credinta nu se urla pe garduri, ci este baza intregului comportament uman, nu se exercita in timpul determinat al unei slujbe de duminica si nu se ingradeste in sintagme de tipul "Crede si nu cerceta". Daca astea sunt limitele impuse de o anume religie, ramane sa ma intreb daca vom fi vreodata capabili sa percepem cu adevarat influenta masiva pe care aceasta a avut-o de-a lungul timpului asupra relatarilor evenimentelor.
Pana acum tot ce era straniu, de nepatruns, de neperceput, unic, singular, de necuprins in tipare sau cutume avea legatura cu fortele necurate, diavolesti etc. Istoria si pamantul gem de schelete carbonizate de-a lungul vremii, condamnate pentru erezie. Daca vreti parerea mea sincera, condamnate pentru ca gandeau, pentru ca exprimau ceva diferit de gloata. Tot ce nu convenea, tot ce era "cercetat" sau deslusit altfel decat "dogmele consacrate" era prefacut in cenusa sau tarana si maturat cu dezinvoltura sub presul impletit din fire de erezie, vrajitorie, diabolie etc.
Incet, incet, de ceva ani incoace, au intervenit povestile stiintifico-fantastice, cu unii adepti infocati, fanatici, cel putin la fel de infocati sau fanatici pe cat sunt unii dintre religiosi. Pe masura ce teoriile s-au cristalizat, dovezi mai mult sau mai putin graitoare au fosr relevate, lumea s-a impartit oarecum in trei tabere, a treia fiind marea majoritate care ori nu stie ce sa creada, ori este foarte putin interesata de subiect.
Nu e de mirare ca exista un dezechilibru vadit in constiinta noastra, ca nu mai construim nimic pe termen lung, ca totul se desfasoara dupa ACUM si AICI, ca alegem calea "usoara" desi e scurta si se impotmoleste in insatisfactii si dezamagiri, pentru ca nu mai avem echilibru sufletesc, pentru ca suntem bombardati cu informatii superficiale si contradictorii, le ingeram, le lasam sa se joace cu mintea noastra si sa ne suprime esentialul.
Ne risipim intre alergaturi pentru painea de toate zilele, pentru care nu mai depunem munca fizica, asa cum se intampla odinioara, ci depunem tot ce suntem ca oameni, sufletul in compromisuri corporatiste, viata de familie in sedinte in zile de sarbatoare, timpul cu prietenii in barfe si poleiala ridicola, evenimentele de familie in derizoriu si lamentari. Timp avem putin pentru hrana spirituala, pentru ca ni-l petrecem hranind corpul in moduri greu de imaginat. Nici de somn nu prea avem vreme, ne taraim corpurile imbracate dupa ultima moda catre boli si carente, necultivand armonia, jucandu-ne cu inimile si cu creierele noastre jocuri extreme si periculoase. Citim tot mai putin si tot mai de proasta calitate, pentru ca revistele din salile de asteptare de la doctor, fitness, coafor sau dealerul auto sunt departe de a ne cultiva pozitiv.
Suntem intr-o continua alergare catre ce visam sa facem, toti avem scopuri precise si viitor aspirant, dar nu avem prezent concret. Parca am incerca sa ajungem la o carte de pe o etajera foarte inalta urcandu-ne pe o coada de matura. Ar fi de preferat un scaun, dar nu e la indemana..
Sunt prea insignifianta in univers pentru a avea timpul sau capacitatea necesara sa deslusesc daca suntem creatie divina sau un simplu laborator spatial. Dar cred ca divinitatea sta in fiecare dintre noi, in miracolul vietii si a ce suntem capabili sa cream daca vrem, cand vrem si atunci cand ne punem in valoare dotarile optionale. Cred ca atunci cand sapam cu grija in adancul nostru si ne autodescoperim, atunci cand ajutam pe altii sa o faca, atunci cand ne angajam in a spori pe cei din jur, atunci cand ne autoeducam si ne rasfatam spiritual, atunci cand ne bucuram de ceea ce suntem si spatiul in care traim, atunci cand suntem capabili sa cream armonie cu noi insine si cu ce este in jur, atunci se cheama ca traim cu adevarat, fara ca inima sa bata in van sau sa fim doar un corp in deriva pe cararea istoriei.
Atunci cand pe noptiera exista si altceva decat telefonul mobil la incarcat sau ultima revista promotionala a unei companii de cosmetice, atunci cand duminica inseamna tihna unei mese in familie sau o plimbare in natura, atunci cand educatia copiilor include resposabilitatea noastra, a modelului de urmat, si nu numai pretul jucariei, atunci se cheama ca ramane ceva in urma noastra, ceva substantial si demn de o viata implinita.
Si asta indiferent de origini, de conspiratii sau polemici existentiale, care dureaza de-o lume si vor dura mai mult decat lumea, fiind extrem de abstracte si vaste pentru a nu putea fi cuprinse intr-o concluzie.
Este relativa si subiectiva intr-o mare masura, pentru ca se inspira din izvoare scrise sau relatate de oameni ai timpului, guvernati si ei de slabiciuni si interese, de patimi sau emotii.
In 35 de ani am parcurs multe carti de istorie, mai intai simulacrul invatat la scoala in perioada comunista, pentru ca apoi sa ingerez, pe masura ce am capatat libertatea de acces la informatii, diverse scrieri de o mai mica sau mai mare valoare stiintifica. Sau acuratete.
Pe principiul "cu cat mai mult citesc, cu atat mai putin stiu" am ajuns in pragul in care ma declar uluita de numarul de variante vehiculate, mai ales ca in ultima perioada toate scenele clasice de istorie sunt updatate cu informatii privind existenta extraterestrilor in peisaj.Si nu se refera la peisajul secolului XXI, ci la secole indepartate. Iata un exemplu: http://www.descopera.ro/maratoanele-descopera/descopera-extraterestrii-dintre-noi/7717217-fenomenul-ozn-in-romania-o-realitate-mai-aproape-decat-ne-am-inchipui
Mana in mana cu istoria, colege de interese si patimi, cunoastem religia. Sau modul cum oamenii inteleg in mod particular si indus credinta. Sau singura modalitate organizata si, cel putin pana acum, eficienta de a pastra ordinea dorita in microcosmosul uman.
Eu ma incapatanez sa cred in felul meu, fara sa fac din asta un ritual saptamanal de plimbat la o anume biserica pentru a afla sau raspandi ultimele barfe, fara vreun interes. Eu ma incapatanez sa gandesc ca adevarata credinta nu se urla pe garduri, ci este baza intregului comportament uman, nu se exercita in timpul determinat al unei slujbe de duminica si nu se ingradeste in sintagme de tipul "Crede si nu cerceta". Daca astea sunt limitele impuse de o anume religie, ramane sa ma intreb daca vom fi vreodata capabili sa percepem cu adevarat influenta masiva pe care aceasta a avut-o de-a lungul timpului asupra relatarilor evenimentelor.
Pana acum tot ce era straniu, de nepatruns, de neperceput, unic, singular, de necuprins in tipare sau cutume avea legatura cu fortele necurate, diavolesti etc. Istoria si pamantul gem de schelete carbonizate de-a lungul vremii, condamnate pentru erezie. Daca vreti parerea mea sincera, condamnate pentru ca gandeau, pentru ca exprimau ceva diferit de gloata. Tot ce nu convenea, tot ce era "cercetat" sau deslusit altfel decat "dogmele consacrate" era prefacut in cenusa sau tarana si maturat cu dezinvoltura sub presul impletit din fire de erezie, vrajitorie, diabolie etc.
Incet, incet, de ceva ani incoace, au intervenit povestile stiintifico-fantastice, cu unii adepti infocati, fanatici, cel putin la fel de infocati sau fanatici pe cat sunt unii dintre religiosi. Pe masura ce teoriile s-au cristalizat, dovezi mai mult sau mai putin graitoare au fosr relevate, lumea s-a impartit oarecum in trei tabere, a treia fiind marea majoritate care ori nu stie ce sa creada, ori este foarte putin interesata de subiect.
Nu e de mirare ca exista un dezechilibru vadit in constiinta noastra, ca nu mai construim nimic pe termen lung, ca totul se desfasoara dupa ACUM si AICI, ca alegem calea "usoara" desi e scurta si se impotmoleste in insatisfactii si dezamagiri, pentru ca nu mai avem echilibru sufletesc, pentru ca suntem bombardati cu informatii superficiale si contradictorii, le ingeram, le lasam sa se joace cu mintea noastra si sa ne suprime esentialul.
Ne risipim intre alergaturi pentru painea de toate zilele, pentru care nu mai depunem munca fizica, asa cum se intampla odinioara, ci depunem tot ce suntem ca oameni, sufletul in compromisuri corporatiste, viata de familie in sedinte in zile de sarbatoare, timpul cu prietenii in barfe si poleiala ridicola, evenimentele de familie in derizoriu si lamentari. Timp avem putin pentru hrana spirituala, pentru ca ni-l petrecem hranind corpul in moduri greu de imaginat. Nici de somn nu prea avem vreme, ne taraim corpurile imbracate dupa ultima moda catre boli si carente, necultivand armonia, jucandu-ne cu inimile si cu creierele noastre jocuri extreme si periculoase. Citim tot mai putin si tot mai de proasta calitate, pentru ca revistele din salile de asteptare de la doctor, fitness, coafor sau dealerul auto sunt departe de a ne cultiva pozitiv.
Suntem intr-o continua alergare catre ce visam sa facem, toti avem scopuri precise si viitor aspirant, dar nu avem prezent concret. Parca am incerca sa ajungem la o carte de pe o etajera foarte inalta urcandu-ne pe o coada de matura. Ar fi de preferat un scaun, dar nu e la indemana..
Sunt prea insignifianta in univers pentru a avea timpul sau capacitatea necesara sa deslusesc daca suntem creatie divina sau un simplu laborator spatial. Dar cred ca divinitatea sta in fiecare dintre noi, in miracolul vietii si a ce suntem capabili sa cream daca vrem, cand vrem si atunci cand ne punem in valoare dotarile optionale. Cred ca atunci cand sapam cu grija in adancul nostru si ne autodescoperim, atunci cand ajutam pe altii sa o faca, atunci cand ne angajam in a spori pe cei din jur, atunci cand ne autoeducam si ne rasfatam spiritual, atunci cand ne bucuram de ceea ce suntem si spatiul in care traim, atunci cand suntem capabili sa cream armonie cu noi insine si cu ce este in jur, atunci se cheama ca traim cu adevarat, fara ca inima sa bata in van sau sa fim doar un corp in deriva pe cararea istoriei.
Atunci cand pe noptiera exista si altceva decat telefonul mobil la incarcat sau ultima revista promotionala a unei companii de cosmetice, atunci cand duminica inseamna tihna unei mese in familie sau o plimbare in natura, atunci cand educatia copiilor include resposabilitatea noastra, a modelului de urmat, si nu numai pretul jucariei, atunci se cheama ca ramane ceva in urma noastra, ceva substantial si demn de o viata implinita.
Si asta indiferent de origini, de conspiratii sau polemici existentiale, care dureaza de-o lume si vor dura mai mult decat lumea, fiind extrem de abstracte si vaste pentru a nu putea fi cuprinse intr-o concluzie.
Thursday, November 18, 2010
Statistici
Cred ca azi a fost o zi speciala. Parca toata natura a inteles cuvintele rostite de sufletul meu si a explodat intr-un spectacol de soare, culori calde de toamna dulce si glas viu de pasari calatoare. A fost o zi care a sters ca importanta multe emotii de care ma credeam detasata, revenite in actualitate parca pentru a ma trage de maneca..
Toata saptamana a vuit isteric stirea gaurii negre descoperite in galaxie. Tot din sfera asta se auzea ca se produc tsunami solare, ale caror unde se vor resimti pe pamant "in aceasta noapte", apoi ploaia de meteoriti Leonid, un spectacol incredibil; apoi CERN studiaza si stocheaza antimaterie, ne paste in curand 21 decembrie 2012 si ne este tot mai frica de sfarsitul lumii. Ne crizam, construim adaposturi antiatomice si alte dispozitive inutile oricum.
Mie mi-e frica sa zbor. Mi-e frica de inaltime, de faptul ca nu am control a ceea ce se petrece, experimentez un soi de atac de panica cateva zile inainte, care creste ca intensitate pe masura ce se apropie ziua zborului.
Dar de sfarsitul lumii nu mi-e frica. Pentru ca el se produce deja, asa cum bine constata astazi cineva, si nu este legat de calamitati naturale, planetare sau galactice. Ne alintam cu furtuni solare, ne credem importanti sa se impiedice vreo nava extraterestra de noi, nu e necesar, ne distrugem singuri. Pe noi si planeta. Sigur si pe toate planurile.
- traim intr-o lume in care parintii impart copiii ca pe sosete, 3,5 zile pe saptamana el, 3,5 ea;
- pe planeta noastra se gatesc delicatese din fetusi umani pentru regenerare celulara;
- se mediatizeaza cu precadere grotescul si senzationalul si apoi stupoare, avem populatie needucata;
- traim intr-o lume in care Kevin Carter fotografiaza in 1994 un copil african tarandu-se catre o tabara U.N. pentru a primi mancare; copilul este urmarit cu calm de un vultur care-i pandeste sfarsitul; fotograful pleaca dupa ce si-a facut poza dar se sinucide dupa 3 luni; nimeni nu stie ce s-a petrecut cu copilul, dar poza a luat premiul Pulitzer;
- am pierdut la nivel de planeta peste 10 milioane de hectare de padure anul acesta, s-au desertificat peste 13 milioane de hectare de pamant pe Terra, astazi au murit peste 27.000 de oameni de foame...
Restul statisticilor va las placerea sa le studiati singuri.. http://www.worldometers.info/
Profetiile mayase spun ca lumea "asa cum o stim noi" se va termina in 2012. Oare mai conteaza..?
Pana atunci lumea pe care o stiu eu are culori de toamna, calde, cer senin fara gauri negre sau meteoriti amenintatori. Pana in Africa nu pot ajunge dar incerc sa ajut prin preajma, sunt convinsa ca nu toti fac o poza si pleaca. Pana atunci sper sa ajung cu bine acasa si ma rog ca Dumnezeu sa ne binecuvanteze pe toti.
Toata saptamana a vuit isteric stirea gaurii negre descoperite in galaxie. Tot din sfera asta se auzea ca se produc tsunami solare, ale caror unde se vor resimti pe pamant "in aceasta noapte", apoi ploaia de meteoriti Leonid, un spectacol incredibil; apoi CERN studiaza si stocheaza antimaterie, ne paste in curand 21 decembrie 2012 si ne este tot mai frica de sfarsitul lumii. Ne crizam, construim adaposturi antiatomice si alte dispozitive inutile oricum.
Mie mi-e frica sa zbor. Mi-e frica de inaltime, de faptul ca nu am control a ceea ce se petrece, experimentez un soi de atac de panica cateva zile inainte, care creste ca intensitate pe masura ce se apropie ziua zborului.
Dar de sfarsitul lumii nu mi-e frica. Pentru ca el se produce deja, asa cum bine constata astazi cineva, si nu este legat de calamitati naturale, planetare sau galactice. Ne alintam cu furtuni solare, ne credem importanti sa se impiedice vreo nava extraterestra de noi, nu e necesar, ne distrugem singuri. Pe noi si planeta. Sigur si pe toate planurile.
- traim intr-o lume in care parintii impart copiii ca pe sosete, 3,5 zile pe saptamana el, 3,5 ea;
- pe planeta noastra se gatesc delicatese din fetusi umani pentru regenerare celulara;
- se mediatizeaza cu precadere grotescul si senzationalul si apoi stupoare, avem populatie needucata;
- traim intr-o lume in care Kevin Carter fotografiaza in 1994 un copil african tarandu-se catre o tabara U.N. pentru a primi mancare; copilul este urmarit cu calm de un vultur care-i pandeste sfarsitul; fotograful pleaca dupa ce si-a facut poza dar se sinucide dupa 3 luni; nimeni nu stie ce s-a petrecut cu copilul, dar poza a luat premiul Pulitzer;
- am pierdut la nivel de planeta peste 10 milioane de hectare de padure anul acesta, s-au desertificat peste 13 milioane de hectare de pamant pe Terra, astazi au murit peste 27.000 de oameni de foame...
Restul statisticilor va las placerea sa le studiati singuri.. http://www.worldometers.info/
Profetiile mayase spun ca lumea "asa cum o stim noi" se va termina in 2012. Oare mai conteaza..?
Pana atunci lumea pe care o stiu eu are culori de toamna, calde, cer senin fara gauri negre sau meteoriti amenintatori. Pana in Africa nu pot ajunge dar incerc sa ajut prin preajma, sunt convinsa ca nu toti fac o poza si pleaca. Pana atunci sper sa ajung cu bine acasa si ma rog ca Dumnezeu sa ne binecuvanteze pe toti.
Monday, November 15, 2010
Amintiri despre Craciun
De fiecare data cand se apropie Craciunul, ma incearca doua sentimente, care imi sugruma gandul si ma coplesesc an de an...
Eram mica, poate 3 ani, poate 4. In fiecare an in seara de ajun, se petrecea inexplicabila plimbare de dupa amiaza, de obicei in compania matusii mele, la leaganele din coltul blocului. Pe atunci era zapada sanatoasa de Craciun, dar zau asa, leaganul intr-o seara de Decembrie tot ciudat parea.. Invariabil la intoarcere venise Mosul si adusese bradul, doar bradul. Invariabil nimeni nu auzise nimic, poate tata un zgomot mic, dar cand intrase in sufragerie nu mai era nimeni. Hmmm, ciudat, nu? Apoi veneau copii din vecini, prietena mea de atunci Alina.. ce ciudata e viata uneori... si venea mosul, spuneam poezii, eram emotionati, mainile mosului semanau si miroseau ca ale tatei, pana si geaca era la fel ca deh, mosul roman pe atunci era cam de capatat :))
Dar seara cu altii se termina si cateva zile era Craciun si iarna si miros de portocale si tihna in casa, colinde la Europa Libera. Multe seri ale Craciunului copilariei mi le-am petrecut sub brad, ascultand colinde.
Viata a vrut apoi sa mergem in familie, imbracati in costume nationale, pe la bunici si prieteni, cu colindul. Seri irepetabile si fantastice, poate cel mai frumos cadou de traditie si patriotism pe care mi-l puteau oferi vreodata parintii mei.
Am cautat multe Craciunuri de atunci farmecul acelor seri...
Tot de un Craciun indepartat este legata amintirea unor batrani dictatori impuscati ca niste caini pe un caldaram insangerat si gri. Poate au meritat-o, poate a fost o veriga a unui scenariu, greu de judecat. Ma intreb de multe ori, insa, infiorandu-ma, cum un neam crestin crede ca poate trai impacat cu omorarea unor oameni (chiar si ingrozitor de vinovati) in sfanta zi a Nasterii lui Hristos...
Eram mica, poate 3 ani, poate 4. In fiecare an in seara de ajun, se petrecea inexplicabila plimbare de dupa amiaza, de obicei in compania matusii mele, la leaganele din coltul blocului. Pe atunci era zapada sanatoasa de Craciun, dar zau asa, leaganul intr-o seara de Decembrie tot ciudat parea.. Invariabil la intoarcere venise Mosul si adusese bradul, doar bradul. Invariabil nimeni nu auzise nimic, poate tata un zgomot mic, dar cand intrase in sufragerie nu mai era nimeni. Hmmm, ciudat, nu? Apoi veneau copii din vecini, prietena mea de atunci Alina.. ce ciudata e viata uneori... si venea mosul, spuneam poezii, eram emotionati, mainile mosului semanau si miroseau ca ale tatei, pana si geaca era la fel ca deh, mosul roman pe atunci era cam de capatat :))
Dar seara cu altii se termina si cateva zile era Craciun si iarna si miros de portocale si tihna in casa, colinde la Europa Libera. Multe seri ale Craciunului copilariei mi le-am petrecut sub brad, ascultand colinde.
Viata a vrut apoi sa mergem in familie, imbracati in costume nationale, pe la bunici si prieteni, cu colindul. Seri irepetabile si fantastice, poate cel mai frumos cadou de traditie si patriotism pe care mi-l puteau oferi vreodata parintii mei.
Am cautat multe Craciunuri de atunci farmecul acelor seri...
Tot de un Craciun indepartat este legata amintirea unor batrani dictatori impuscati ca niste caini pe un caldaram insangerat si gri. Poate au meritat-o, poate a fost o veriga a unui scenariu, greu de judecat. Ma intreb de multe ori, insa, infiorandu-ma, cum un neam crestin crede ca poate trai impacat cu omorarea unor oameni (chiar si ingrozitor de vinovati) in sfanta zi a Nasterii lui Hristos...
Sunday, November 7, 2010
Necazuri de 11 ani si nu numai
In copilarie cerul se pravaleste neinteles si brusc..
Cred ca nimic nu este mai frustrant in viata decat lacrimile uriase rostogolindu-se pe obrazul proaspat, aprins dintr-o data de focul unei drame nedeslusite mie, adultului. Manuta care iti cauta causul palmei pentru a se odihni, protejata, obrazul care se ingroapa in curbura taliei pentru a se ascunde de orice din jur, ochii care implora intelegere si mai ales rezolvare. Printre sughituri. Printre margele brazdand fata si impletindu-se pe barbie, fara a respira suficient pentru a putea explica durerea din suflet.
Frustrant pentru el, pentru ca intre miile de carti din imensa librarie in care am stat 90 de minute, nimic nu i-a starnit interesul. Frustrant pentru mine, intotdeauna cand il vad plangand. Mai ales cand nu inteleg de ce..
Manuta lui in palma mea, eu in genunchi, coborand sub nivelul barbiei lui plecata spre pamant in semn de deznadejde, capul lui pe umarul meu, loc ideal pentru a-si jeli noua napasta abatuta asupra sufletelului sau.
Cand explici unui pusti de 11 ani cum functioneaza universul ramai uimit cat de simplu se pot percepe lucrurile. Este un exercitiu interesant, limpezeste intrebari complicate, netezeste carari intortochiate. Cu cat simplifici cuvintele, cu atat si calea pare mai dulce.
Noua ne e rusine sa cautam causul palmei altuia, ne e prea frica de respingere ca sa ne asezam resemnati capul pe umarul celuilalt, intr-o ruga muta. Ne este frica sa facem gesturi simple, sa ne exprimam durerile si slabiciunile, incercam sa bravam sau sa parem altceva decat suntem. Si uneori, chiar daca umarul asteapta sa sprijine sau palma e neimplinita pentru ca nu imbratiseaza un pumn drag, uneori devine prea tarziu.. Sau prea frig si intunecat..
El stie ca acolo exista un umar, un brat, o frunte, un zambet care sa-l alinte, sa-l adaposteasca atunci cand e greu. Poate cand se joaca cu prietenii, cand urmareste desene animate, cand alearga prin soare nu se gandeste la adapost, atunci e fericit oricum. Dar cand un necaz de 11 ani se iveste, adapostul e acolo, neconditionat. Pentru el asta inseamna dragostea si deocamdata i se cuvine.
Instinctele acestea exista in fiecare dintre noi. De ce oare nu ni le permitem zilnic? De ce nu ne permitem sa fim impresionati de frumusetea din flori, din cer, din padure, de sensibilitatea unei poezii, a unei melodii, a unui zambet, cum lasam sa ne scape zorii rasfatati sau amurgul portocaliu fara sa ne zambeasca sufletul? De ce ingaduim sa treaca o zi fara sa admiram forma unui nor involburat sau sa visam la un tarm indepartat de insula tropicala? Cum sa ne vestejim sufletele cu neajunsuri si nevoi?
Mi-am propus astazi, tinand manuta lui Paul si ascunzandu-i fata langa inima, sa imi notez zilnic 10 lucruri frumoase de peste zi. In fiecare persoana care ne iese in cale, in orice eveniment, in fiece intamplare exista o parte pe care TREBUIA sa o intalnesc, sa o experimentez. Viata nu imi ofera decat cadouri, unele dulci, altele amarui, dar in fiecare exista o parte cu talc si un abecedar continuu de minte. Si de creat poteci.
Si mai ales mi-am promis sa nu-mi mai fie rusine sa imi odihnesc tampla pe un umar cald, sa primesc adapost intr-un caus de palma prietenoasa si draga..
Cred ca nimic nu este mai frustrant in viata decat lacrimile uriase rostogolindu-se pe obrazul proaspat, aprins dintr-o data de focul unei drame nedeslusite mie, adultului. Manuta care iti cauta causul palmei pentru a se odihni, protejata, obrazul care se ingroapa in curbura taliei pentru a se ascunde de orice din jur, ochii care implora intelegere si mai ales rezolvare. Printre sughituri. Printre margele brazdand fata si impletindu-se pe barbie, fara a respira suficient pentru a putea explica durerea din suflet.
Frustrant pentru el, pentru ca intre miile de carti din imensa librarie in care am stat 90 de minute, nimic nu i-a starnit interesul. Frustrant pentru mine, intotdeauna cand il vad plangand. Mai ales cand nu inteleg de ce..
Manuta lui in palma mea, eu in genunchi, coborand sub nivelul barbiei lui plecata spre pamant in semn de deznadejde, capul lui pe umarul meu, loc ideal pentru a-si jeli noua napasta abatuta asupra sufletelului sau.
Cand explici unui pusti de 11 ani cum functioneaza universul ramai uimit cat de simplu se pot percepe lucrurile. Este un exercitiu interesant, limpezeste intrebari complicate, netezeste carari intortochiate. Cu cat simplifici cuvintele, cu atat si calea pare mai dulce.
Noua ne e rusine sa cautam causul palmei altuia, ne e prea frica de respingere ca sa ne asezam resemnati capul pe umarul celuilalt, intr-o ruga muta. Ne este frica sa facem gesturi simple, sa ne exprimam durerile si slabiciunile, incercam sa bravam sau sa parem altceva decat suntem. Si uneori, chiar daca umarul asteapta sa sprijine sau palma e neimplinita pentru ca nu imbratiseaza un pumn drag, uneori devine prea tarziu.. Sau prea frig si intunecat..
El stie ca acolo exista un umar, un brat, o frunte, un zambet care sa-l alinte, sa-l adaposteasca atunci cand e greu. Poate cand se joaca cu prietenii, cand urmareste desene animate, cand alearga prin soare nu se gandeste la adapost, atunci e fericit oricum. Dar cand un necaz de 11 ani se iveste, adapostul e acolo, neconditionat. Pentru el asta inseamna dragostea si deocamdata i se cuvine.
Instinctele acestea exista in fiecare dintre noi. De ce oare nu ni le permitem zilnic? De ce nu ne permitem sa fim impresionati de frumusetea din flori, din cer, din padure, de sensibilitatea unei poezii, a unei melodii, a unui zambet, cum lasam sa ne scape zorii rasfatati sau amurgul portocaliu fara sa ne zambeasca sufletul? De ce ingaduim sa treaca o zi fara sa admiram forma unui nor involburat sau sa visam la un tarm indepartat de insula tropicala? Cum sa ne vestejim sufletele cu neajunsuri si nevoi?
Mi-am propus astazi, tinand manuta lui Paul si ascunzandu-i fata langa inima, sa imi notez zilnic 10 lucruri frumoase de peste zi. In fiecare persoana care ne iese in cale, in orice eveniment, in fiece intamplare exista o parte pe care TREBUIA sa o intalnesc, sa o experimentez. Viata nu imi ofera decat cadouri, unele dulci, altele amarui, dar in fiecare exista o parte cu talc si un abecedar continuu de minte. Si de creat poteci.
Si mai ales mi-am promis sa nu-mi mai fie rusine sa imi odihnesc tampla pe un umar cald, sa primesc adapost intr-un caus de palma prietenoasa si draga..
Saturday, November 6, 2010
Dedicatie pentru un suflet in cumpana
"Fa un cost la un prost
Care a ramas far-adapost.
Voi plati dar va sti
Ca nimic nu ma poate-opri.
Da, calea-i larga,
Lumea-i alba
Si rabdare nu mai am
S-o aud netam-nesam:
Ba ca vorbesc,
Ba ca prea tac,
Ba ca beau cafeaua
Numai cu caimac,
Ba ca, sa ascult si sa strang mai mult
Cureaua,
Ba m-a iubit,
Ba m-a urat,
Ba s-a saturat de mine
Pana-n gat,
Plus ca mai vrea, i-auzi, ia,
Sa-mi iau canapeaua!
Intrigat, timorat,
Geamul de la usa a crapat,
De necaz, cand am tras,
Clanta-n mana dreapta mi-a ramas."
Pasarea Colibri- Dintr-o cafea
In viata exista momente de cadere in liber, cand lucrurile nu mai pot fi controlate, cand timpul si spatiul par a scapa printre degete, cand conjunctura este ciudata si bezmetica. Cand tot ceea ce parea univers in jur se dovedeste a fi fost un haos guvernat de interesele altora (sau ale celuilalt), cand nu ai pe ce sa te sprijini si simti dezechilibre pe care nu le credeai posibile. Cand nu mai exista certitudini, cand indoiala de altii si de tine iti sunt vecine de drum, de pat, de vis; promisiunile au fost facute in zadar, lupta de pana acum pare ridicola si rezultatul inimaginabil..
Am fost acolo, stiu cum e. Stiu cum e ca normalitatea temporara a celorlalti sa-mi judece dezechilibrele de moment, stiu cum e sa nu-mi mai pese de claritatea perspectivei pentru ca oricum este relativa, stiu cum este sa visezi frumos si sa te trezesti intr-un cosmar care nu este al tau, in care personaje cu care impartasesti vise de lunga durata sa fie de nerecunoscut etc, etc, etc.
Stiu cum e sa fii consolat in vederea strangerii de informatii, vai, ce dragut.. Stiu cum e sa fii inlaturat pentru a nu influenta negativ prin prisma perioadei prin care treci, mi-aduc aminte ca si cum ar fi fost ieri cum primeam sugestii de a ramane intr-o casnicie pentru a pastra statutul de doamna si alte multe aberatii de genul.
Din pacate trebuie sa suferim pe propria piele ca sa intelegem dimensiunea dezastrului. De cele mai multe ori dezastrele celorlalti ne lasa oarecum reci, sau cel mult ne alimenteaza rautatea de a comenta, de a judeca. Probabil ca e in natura umana, pentru ca nu tine cont de geografie, rasa sau apartenenta religioasa.
Din fericire exista oameni care au suferit inainte si inteleg sau macar respecta dezastrul din sufletul tau. Pentru ca nu ai nevoie sa fii compatimit, simpla tacere este un dar de la viata uneori.
Singura consolare in momentul caderii este ca se va termina. Ca este o incercare, deci ai doar rabdare si pastreaza-ti mintea limpede pe cat posibil. Nu va dura o vesnicie, va trece si daca ai noroc suferinta de acum va crea in viitor. Resurse nebanuite are sufletul..
Avem cu totii noroi in suflet, dar unii stim sa cultivam nuferi.
Nu privi in urma, nu-ti va placea. Nu acum; nu are sens, o sa-ti faci timp altadata sa privesti in urma. O sa poti privi atunci cand barca asta in deriva ajunge la un mal stabil si impadurit. Atunci nu vei mai depinde de o vela pentru a te echilibra.
A, sa nu uit, zambeste, cu orice pret. Zambeste cand te trezesti, este o noua zi, altii nu pot sa o vada. Cand asculti un vers, altii nu au timp sa-l auda; cand pasesti- altii se tarasc; cand gandesti- altii executa; cand poti- altii nici nu cuteza.
Uneori, cea mai buna gestionare a unui cosmar este sa-l termini. Apoi, oricat de socat ai fi, sa bei o cafea cu caimac :) si sa multumesti diminetii ca vine dupa o noapte grea.
Care a ramas far-adapost.
Voi plati dar va sti
Ca nimic nu ma poate-opri.
Da, calea-i larga,
Lumea-i alba
Si rabdare nu mai am
S-o aud netam-nesam:
Ba ca vorbesc,
Ba ca prea tac,
Ba ca beau cafeaua
Numai cu caimac,
Ba ca, sa ascult si sa strang mai mult
Cureaua,
Ba m-a iubit,
Ba m-a urat,
Ba s-a saturat de mine
Pana-n gat,
Plus ca mai vrea, i-auzi, ia,
Sa-mi iau canapeaua!
Intrigat, timorat,
Geamul de la usa a crapat,
De necaz, cand am tras,
Clanta-n mana dreapta mi-a ramas."
Pasarea Colibri- Dintr-o cafea
In viata exista momente de cadere in liber, cand lucrurile nu mai pot fi controlate, cand timpul si spatiul par a scapa printre degete, cand conjunctura este ciudata si bezmetica. Cand tot ceea ce parea univers in jur se dovedeste a fi fost un haos guvernat de interesele altora (sau ale celuilalt), cand nu ai pe ce sa te sprijini si simti dezechilibre pe care nu le credeai posibile. Cand nu mai exista certitudini, cand indoiala de altii si de tine iti sunt vecine de drum, de pat, de vis; promisiunile au fost facute in zadar, lupta de pana acum pare ridicola si rezultatul inimaginabil..
Am fost acolo, stiu cum e. Stiu cum e ca normalitatea temporara a celorlalti sa-mi judece dezechilibrele de moment, stiu cum e sa nu-mi mai pese de claritatea perspectivei pentru ca oricum este relativa, stiu cum este sa visezi frumos si sa te trezesti intr-un cosmar care nu este al tau, in care personaje cu care impartasesti vise de lunga durata sa fie de nerecunoscut etc, etc, etc.
Stiu cum e sa fii consolat in vederea strangerii de informatii, vai, ce dragut.. Stiu cum e sa fii inlaturat pentru a nu influenta negativ prin prisma perioadei prin care treci, mi-aduc aminte ca si cum ar fi fost ieri cum primeam sugestii de a ramane intr-o casnicie pentru a pastra statutul de doamna si alte multe aberatii de genul.
Din pacate trebuie sa suferim pe propria piele ca sa intelegem dimensiunea dezastrului. De cele mai multe ori dezastrele celorlalti ne lasa oarecum reci, sau cel mult ne alimenteaza rautatea de a comenta, de a judeca. Probabil ca e in natura umana, pentru ca nu tine cont de geografie, rasa sau apartenenta religioasa.
Din fericire exista oameni care au suferit inainte si inteleg sau macar respecta dezastrul din sufletul tau. Pentru ca nu ai nevoie sa fii compatimit, simpla tacere este un dar de la viata uneori.
Singura consolare in momentul caderii este ca se va termina. Ca este o incercare, deci ai doar rabdare si pastreaza-ti mintea limpede pe cat posibil. Nu va dura o vesnicie, va trece si daca ai noroc suferinta de acum va crea in viitor. Resurse nebanuite are sufletul..
Avem cu totii noroi in suflet, dar unii stim sa cultivam nuferi.
Nu privi in urma, nu-ti va placea. Nu acum; nu are sens, o sa-ti faci timp altadata sa privesti in urma. O sa poti privi atunci cand barca asta in deriva ajunge la un mal stabil si impadurit. Atunci nu vei mai depinde de o vela pentru a te echilibra.
A, sa nu uit, zambeste, cu orice pret. Zambeste cand te trezesti, este o noua zi, altii nu pot sa o vada. Cand asculti un vers, altii nu au timp sa-l auda; cand pasesti- altii se tarasc; cand gandesti- altii executa; cand poti- altii nici nu cuteza.
Uneori, cea mai buna gestionare a unui cosmar este sa-l termini. Apoi, oricat de socat ai fi, sa bei o cafea cu caimac :) si sa multumesti diminetii ca vine dupa o noapte grea.
Tuesday, October 19, 2010
Frustrare
Chiar, oare cu mine sunt total multumita...?
Un om priveste inapoi; poate cu nostalgie, poate cu manie, poate analitic sau doar de plictiseala. Privirea peste umar poate primi diverse forme, unele evidente, altele ascunse in adancul sufletului, ca si cum de altii ar trebui sa se ascunda... Omul poate cauta intre amintiri zgomotos sau calm, ravasindu-le sau atingandu-le cu grija de a nu le strivi.
Oricare dintre noi avem amintiri si producem anual tone. Amintirile si gunoiul sunt cele mai stufoase creatii. E adevarat ca pentru unii nu exista mare diferenta..
O simpla intrebare, poate retorica, deschide insa sertare neatinse de mult timp si ravaseste "de ce"-uri prafuite. Si reiau foaie cu foaie si sunt multe, sunt ani, luni, saptamani si zile, ore si minute si secunde de amintiri, si peste toate se inchide un carton aspru de dosar pe care scrie sec si rece "DE CE?"
Si ma intreb, fara putinta de reprimare, de ce tradam, de ce mintim, de ce muscam o mana intinsa, de ce fugim dupa himere in loc sa zambim celor de langa noi, cei reali, de ce (ne) amagim, de ce ucidem vise si minimalizam personalitati.
Unde este, oare lipsa de educatie:
in omul simplu, de la tara, care are 1 rand de haine de toata ziua si 1 rand de haine de mers duminica la biserica, care nu are masina, nu are timp de vizionat meciuri la TV si nici abonament la ziarele de scandal, care masoara timpul dupa programul gainilor din cuibar si anotimpurile dupa transhumanta, care scuipa in palma cand pune mana pe topor si miroase a cetina
sau
in domnisoara plimbata in concedii, care are nevoie de papuci pufosi sa nu-i inghete piciorusele sensibile, care stramba din nas la cadoul de Craciun pentru ca nu este destul sau putea fi alta nuanta, care are stari si depresii, care a pierdut vremea intr-o scoala pentru a-si umple adolescenta cu un subiect la moda, care nu suporta atingerea dar se plange de indiferenta, care nu stie sa schimbe un bec sau sa spuna multumesc.
Un prieten drag spunea odata ca viata este cea mai de pret scoala. Acum, dupa multi ani, ii dau perfecta dreptate. Am trait intre destui oameni simpli, la tara si intre enervant de multe domnisoare pufoase. Voi regreta mereu faptul ca nu am baut o ultima bere cu Nea Savu, asa, peste gard. Odihneste-te in pace, Nea Savule, ca multe beri vei bea matale de la mine acolo unde esti...
La scoala asta numita viata am invatat ca de pret este calitatea materialului, nu aparenta. Consistenta, nu poleiala. Oamenii de la tara sunt mai seci, mai directi, dar mai cinstiti. Au un ceva nealterat, simplu, au reguli si smerenie pentru pasii pe care ii fac in viata. Isi scot palaria in fata preotului si a invatatorului, semn ca mai cred in niste valori trainice pentru lumea lor. Isi respecta mortii si le aprind o lumanare. Isi respecta parintii si glia. Banuiesc ca or mai fi cativa prin Romania care sa corespunda crezului meu.... desi la cat de dusa par uneori, poate fi doar o noua utopie de-a mea..
Ceea ce cu certitudine exista in cantitati industriale in tara si nu numai sunt pufuletii. Nu are sens sa detaliez din nou, cine are de inteles se va descurca. Interesanta este insa submersia unui pufulete si mai ales stoarcerea. Surpriza: pufuletele se va transforma intr-o bucata lesinata de mamaliga ieftina, lipsita de aere sau de stari in afara de cea de flescaiala.
(Este evident ca asta seara sunt intr-o pasa extrem de negativa si ca toate aceste randuri sunt rezultatul unor frustrari legate de faptul ca nu am fost niciodata in stare sa ma comport ca o femeie adevarata sau sa ma pufulesc intr-atat cat as fi visat. Este evident ca astfel de personaje sunt fictive si nu exista nici cea mai mititica posibilitate sa fi existat vreodata. Si trebuie sa fie clar ca de asta nu sunt multumita de mine insami, ca nu sunt o domnisoara aerata si cu stari, dar acuma, ca de ceva vreme sunt din nou domnisoara cel putin civil, am timp sa practic deprinderile si priceperile in scopul perfectionarii, al atingerii multumirii supreme de sine).
Si daca nu sunt complet multumita de mine este pentru ca uneori am facut compromisuri in ceea ce ma privea pe mine sau familia mea, casa mea chiar si ce aveam eu mai drag, pentru a servi intereselor de moment ale altora. Ca sa fie bine tuturor.. Pentru ca uneori am preferat sa pun ochii in pamant pentru a nu sustine privirea unui om ale carui secrete nespuse le stiam. Nimeni nu mi-a ridicat vreodata statui pentru loialitate sau determinare.. Nici nu le asteptam, mi-ar fi fost greu la partaj cu mutatul lor, poate de aceea nici nu s-au intamplat :)
Daca nu sunt complet multumita de mine este pentru ca am facut greseli enorme, am mintit, am barfit, am simtit, am izbucnit. Am aruncat scrumiere si pahare (Doamne, ce usurare!), am trantit usi si am tipat ca o isterica atunci cand eram la capatul nervilor si al rabdarii. Am, se pare, toate defectele din lume si sunt convinsa ca niciodata nu voi putea sa fiu complet multumita de mine. Pardon, sa reformulez, sa ma fereasca bunul Dumnezeu sa ajung in ridicola stare de a fi complet multumita de mine...
Un om priveste inapoi; poate cu nostalgie, poate cu manie, poate analitic sau doar de plictiseala. Privirea peste umar poate primi diverse forme, unele evidente, altele ascunse in adancul sufletului, ca si cum de altii ar trebui sa se ascunda... Omul poate cauta intre amintiri zgomotos sau calm, ravasindu-le sau atingandu-le cu grija de a nu le strivi.
Oricare dintre noi avem amintiri si producem anual tone. Amintirile si gunoiul sunt cele mai stufoase creatii. E adevarat ca pentru unii nu exista mare diferenta..
O simpla intrebare, poate retorica, deschide insa sertare neatinse de mult timp si ravaseste "de ce"-uri prafuite. Si reiau foaie cu foaie si sunt multe, sunt ani, luni, saptamani si zile, ore si minute si secunde de amintiri, si peste toate se inchide un carton aspru de dosar pe care scrie sec si rece "DE CE?"
Si ma intreb, fara putinta de reprimare, de ce tradam, de ce mintim, de ce muscam o mana intinsa, de ce fugim dupa himere in loc sa zambim celor de langa noi, cei reali, de ce (ne) amagim, de ce ucidem vise si minimalizam personalitati.
Unde este, oare lipsa de educatie:
in omul simplu, de la tara, care are 1 rand de haine de toata ziua si 1 rand de haine de mers duminica la biserica, care nu are masina, nu are timp de vizionat meciuri la TV si nici abonament la ziarele de scandal, care masoara timpul dupa programul gainilor din cuibar si anotimpurile dupa transhumanta, care scuipa in palma cand pune mana pe topor si miroase a cetina
sau
in domnisoara plimbata in concedii, care are nevoie de papuci pufosi sa nu-i inghete piciorusele sensibile, care stramba din nas la cadoul de Craciun pentru ca nu este destul sau putea fi alta nuanta, care are stari si depresii, care a pierdut vremea intr-o scoala pentru a-si umple adolescenta cu un subiect la moda, care nu suporta atingerea dar se plange de indiferenta, care nu stie sa schimbe un bec sau sa spuna multumesc.
Un prieten drag spunea odata ca viata este cea mai de pret scoala. Acum, dupa multi ani, ii dau perfecta dreptate. Am trait intre destui oameni simpli, la tara si intre enervant de multe domnisoare pufoase. Voi regreta mereu faptul ca nu am baut o ultima bere cu Nea Savu, asa, peste gard. Odihneste-te in pace, Nea Savule, ca multe beri vei bea matale de la mine acolo unde esti...
La scoala asta numita viata am invatat ca de pret este calitatea materialului, nu aparenta. Consistenta, nu poleiala. Oamenii de la tara sunt mai seci, mai directi, dar mai cinstiti. Au un ceva nealterat, simplu, au reguli si smerenie pentru pasii pe care ii fac in viata. Isi scot palaria in fata preotului si a invatatorului, semn ca mai cred in niste valori trainice pentru lumea lor. Isi respecta mortii si le aprind o lumanare. Isi respecta parintii si glia. Banuiesc ca or mai fi cativa prin Romania care sa corespunda crezului meu.... desi la cat de dusa par uneori, poate fi doar o noua utopie de-a mea..
Ceea ce cu certitudine exista in cantitati industriale in tara si nu numai sunt pufuletii. Nu are sens sa detaliez din nou, cine are de inteles se va descurca. Interesanta este insa submersia unui pufulete si mai ales stoarcerea. Surpriza: pufuletele se va transforma intr-o bucata lesinata de mamaliga ieftina, lipsita de aere sau de stari in afara de cea de flescaiala.
(Este evident ca asta seara sunt intr-o pasa extrem de negativa si ca toate aceste randuri sunt rezultatul unor frustrari legate de faptul ca nu am fost niciodata in stare sa ma comport ca o femeie adevarata sau sa ma pufulesc intr-atat cat as fi visat. Este evident ca astfel de personaje sunt fictive si nu exista nici cea mai mititica posibilitate sa fi existat vreodata. Si trebuie sa fie clar ca de asta nu sunt multumita de mine insami, ca nu sunt o domnisoara aerata si cu stari, dar acuma, ca de ceva vreme sunt din nou domnisoara cel putin civil, am timp sa practic deprinderile si priceperile in scopul perfectionarii, al atingerii multumirii supreme de sine).
Si daca nu sunt complet multumita de mine este pentru ca uneori am facut compromisuri in ceea ce ma privea pe mine sau familia mea, casa mea chiar si ce aveam eu mai drag, pentru a servi intereselor de moment ale altora. Ca sa fie bine tuturor.. Pentru ca uneori am preferat sa pun ochii in pamant pentru a nu sustine privirea unui om ale carui secrete nespuse le stiam. Nimeni nu mi-a ridicat vreodata statui pentru loialitate sau determinare.. Nici nu le asteptam, mi-ar fi fost greu la partaj cu mutatul lor, poate de aceea nici nu s-au intamplat :)
Daca nu sunt complet multumita de mine este pentru ca am facut greseli enorme, am mintit, am barfit, am simtit, am izbucnit. Am aruncat scrumiere si pahare (Doamne, ce usurare!), am trantit usi si am tipat ca o isterica atunci cand eram la capatul nervilor si al rabdarii. Am, se pare, toate defectele din lume si sunt convinsa ca niciodata nu voi putea sa fiu complet multumita de mine. Pardon, sa reformulez, sa ma fereasca bunul Dumnezeu sa ajung in ridicola stare de a fi complet multumita de mine...
Wednesday, October 13, 2010
Horoscop amuzant
Asa cum promiteam, am studiat existenta unui zodiac/ horoscop (egal..) hazliu si iata ce am gasit :)) Ma amuza fantastic nu numai ca ma regasesc in zodia mea, ci si la gandul ca-i regasesc pe altii :)) Sper ca mama sa nu citeasca...
Sursa: www.e-mariage.ro
HOROSCOP AMUZANT
Berbec Semn de foc: scanteie Trasatura principala: impetuozitatea. Fraza favorita: primul! Berbecul nu stie niciodata ce va face. De asta, atunci cand merge, merge cu capul inainte. Astfel, daca ajunge la linia de finis in acelasi timp cu altcineva, va putea spune: "Primul!". Atunci cand trebuie sa treaca la actiune, nu sta prea mult pe ganduri. Se arunca de la trambulina si, pe la jumatate, descopera ca in piscina nu mai e apa. Cuvantul esec nu exista insa in vocabularul sau si va incerca sa-si "dreaga" imaginea prin cinism. Va spune: "Poate acum schimbati apa! Ca e mizerie in piscina!".Taur Semn de pamant: Casa Trasatura fundamentala: rabdare inepuizabila. Fraza favorita: gandesc, deci insist. Taurul, atunci cand merge, nu ridica un picior daca celelalt este asezat ferm pe pamant. Din aceasta cauza, mai mult decat sa mearga, el face istorie. Daca Berbecul sare de la trambulina inainte sa se uite, Taurul va sti numele constructorului, materialele folosite, volumul apei si temperatura. Berbecul actioneaza cu hotarare, Taurul cu obstinatie. Berbecul vrea ca toata lumea sa-l asculte, Taurul are o rabdare fara limite incercand sa-i faca pe ceilalti sa-si schimbe parerea. In concluzie, relatia lor s-ar putea desfasura asa: Berbecul ii spune Taurului, aflat la 10 metri distanta: - Vino aici! (asta e hotarare). Taurul: - Nu! (asta e obstinatie). Berbec: - Vino aici! Taurul (fara sa se miste): - Nu! Berbecul (facand doi pasi): - Vino aici! Taurul (fara sa se miste): - Nu! Berbecul (avansand doi pasi): - Vino aici! Taurul (fara sa se miste): - Nu! Berbecul (facand doi pasi, se trezeste fata in fata cu Taurul): - Vezi? Asa imi place! Sa vii unde-ti spun EU!
Gemeni Semn de aer: rafala. Trasatura caracteristica: mai multi intr-unul. Fraza favorita:Adevarul e ca totul e minciuna. Gemenii sunt ca o rafala cu corp uman: nu-i vezi sosind, nu-i vezi nici plecand. Toti avem un eu care ne conduce, dar gemenii au doua, uneori mai multe. Unul dintre ele este dulce si tolerant, celalalt este critic si uracios. De-asta, gemenii nu cunosc drumul de mijloc: ori iti vad defectele, ori calitatile, depinde de geamanul care te priveste. Daca acesta este cel dulce, iti va spune: "arati mai bine ca niciodata!" Daca dai peste cel uracios: "Cand o sa mai slabesti si tu?"
Rac Semn de apa: marea. Trasatura caracteristica: nesiguranta pe plan sentimental. Fraza favorita: Simt, deci exist. La inceput, nu-ti acorda cine stie ce incredere. Trebuie sa ti-o castigi singur, fiind afectuos si tandru. Si sa le spui de o mie de ori ca-i iubesti, pentru ca Racii sunt adevarati vampiri sentimentali si tot timpul se plang ca nu primesc suficienta dragoste. Tu-i spui: - Te iubesc. Si Racul intreaba: Cat?
Leu Semn de foc: soarele. Trasatura caracteristice: nevoia de a fi in centrul atentiei. Fraza favorita: Sunt rege /regina. Leul este steaua zodiacului, cea mai stralucitoare. Sunt usor de recunoscut: sunt aceia care, privind un reflector, exclama: - Trebuie sa vedeti cata stralucire ii confer! Leul are o foarte buna parere despre sine. Daca iti este prezentat unul si tu ii spui: -Imi pare bine sa te cunosc. El va raspunde: - Te inteleg. Leii nu merg pe strada, ci defileaza. Daca strada este plina de magazine, Leul priveste vitrinele. Dar nu pentru a vedea ce este expus in ele, ci pentru a se privi pe sine. Moment in care va exclama: - M-as cumpara daca n-as fi atat de scump!
Fecioara Semn de pamant: recolta. Trasatura caracteristica: ingrijorarea. Fraza favorita: Permite-mi sa te contrazic. Fecioara este o lupa cu picioare. Ajunge in casa ta si primul lucru pe care-l face este sa treaca cu degetul pe televizor pentru a vedea daca este prafuit. Si, cum are un umor sarcastic, iti va spune: - Televizorul asta are un mileu foarte frumos pe el! Nu-i scapa nimic! Sa fie ingrijorata este starea naturala a Fecioarei. Se va plange mereu: - Sunt ingrijorat, sunt ingrijorat. Si daca-i spune cineva: - Dar nu se intampla nimic. Fecioara va raspunde: - Asta ma ingrijoreaza cel mai mult
Balanta Semn de aer: briza. Trasatura caracteristica: indoiala. Fraza favorita: cateodata da, cateodata nu. Gandeste rapid. Singurul inconvenient este ca, atunci cand ii vine o idee, odata cu ea, vine si indoiala.: - Da, da, am hotarat, anul asta ma casatoresc.. . si daca nu anul asta, atunci anul viitor... sau in trei ani, n-am de ce sa ma grabesc. Cantecele lui Julio Iglesias, reprezentant faimos al zodiei, sunt un tratat asupra indoielii: "nici nu te iubesc, nici nu te uit", "cateodata da, cateodata nu", 'nici pisica perfida, nici caine fidel". Niciodata nativii acestei zodii nu sunt siguri de nimic si asta ii transforma in niste certareti aproape profesionisti, dar nu vor recunoaste niciodata acest lucru. Din aceasta cauza, trebuie sa-i prinzi in capcana. Tu spui: - Iti place sa te contrazici! Si Balanta va raspunde: - Nu-i adevarat! Si te pot contrazice cat vrei tu!
Scorpion Semn de apa: lac. Trasatura caracteristica: pasiunea. Fraza favorita: te doresc. Sunt usor de recunoscuti dupa ochii misteriosi. Scorpionul nu priveste, ci fixeaza direct. Ochii scorpionilor sunt ca niste ace fine care te impung atunci cand isi atintesc privirea. Pot fi hipnotizanti si pasionali, exagerat de pasionali. Cand te iubesc, te iubesc mai mult decat toti ceilalti. Daca te urasc, proportia se pastreza. Daca tu le faci cadou o carte, ei iti vor face cadou o enciclopedie. In ceea ce priveste viata amoroasa, situatia sta la fel. Tu le dai un sarut, ei vor face dragoste cu tine de trei ori la rand. Sau, daca ti i-ai facut dusmani, pazeste-te. Tu le spargi geamul la masina, el iti dau foc la casa. Sigur vor spune dupa aceea: - Nu am inceput eu.
Sagetator Semn de foc: jaratec. Trasatura caracteristica: adevarul verde-n fata. Fraza favorita: iti spun sincer... Vitalitatea sa e epuizanta si intampina orice cu un suras. Sunt posesorii unui spirit delicat si a unor gafe imense. Ii recunosti cu usurinta in metrou sau in autobuz: cineva te calca de vreo 10 minute si inca nu-si da seama pentru ca te priveste si zambeste: - Salut, salut! Si, bineinteles, cand cineva iti surade asa, ce-i mai poti spune? Ce te calca pe picior? Nici sa nu-ti treaca prin cap! Daca o vei face, Sagetatorul iti va purta pica, va ridica piciorul si iti va da o lovitura in fluierul piciorului. Sagetatorul este sincer, dar nu este subtil. Se incapataneaza sa spuna mereu adevarul verde-n fata; mai devreme sau mai tarziu, spune mereu ceea ce gandeste. De asta, iti sugeram ca daca vreun nativ al acestei zodii se apropie de tine si-ti spune: - Iti voi spune adevarul... Tu sa-i raspunzi: - Dar ce ti-am facut eu?!
Capricorn Semn de pamant: muntele. Trasatura caracteristica: crede ca este indispensabil. Fraza favorita: ce te-ai face fara mine? Capricornul este o capra si caprele se lupta cu muntele si-l domina. Daca vezi un Capricorn care se arunca de la etajul zece, urmeaza-l, caci sigur o va lua in sus. Mai mult decat in noroc, crede in efortul propriu. Capricornul, pentru a fi fericit, trebuie sa detina controlul asupra tuturor lucrurilor. Daca acest lucru nu este posibil, se enerveaza. Cam ca un preot Capricorn care, aflat pe patul de moarte, le spune calugaritelor care-l ingrijeau: - Vai! Ce o sa se aleaga de voi, cand eu nu voi mai fi, cine o sa aiba grija de voi, cine o sa va ghideze pasii? Si una dintre calugarite, cel mai probabil o leoaica, i-a raspuns: - Nu va faceti griji, Parinte, ca si Isus Hristos a murit si ne-am descurcat si fara El.
Varsator Este o fiinta a viitorului care traieste in prezent ca si cum acesta ar fi trecutul. De-asta ne saluta ca si cum am fi prototipuri preistorice: - Buna, Jurasicule. Cum iti duci existenta primitiva? Le place sa surprinda cu jocuri de cuvinte si glume: - Aseara, cand nu erai langa mine, imi lipseai. Acum imi prisosesti. Nu te ingrijora, sunt doar incercarile lor de a parea originali. Au cate o idee pe secunda; singurul inconvenient este ca atunci cand urmeaza sa o puna in aplicare, le vine alta, si alta, si alta. Dar, pana la urma, un Varsator se misca mai putin decat un arbitru de tenis. Ca acest nativ al zodiei care spunea: - Mi s-au intamplat atatea lucruri de dimineata... ca nu numai ca nu am avut timp sa ma ocup de ele, dar mai sunt si epuizat...
Pesti Semn de apa: rau. Trasatura caracteristica: visul cu ochii deschisi. Fraza favorita: nu stii ce-am patit? Este semnul cel mai sensibil al zodiacului.. Sunt atat de schimbatori incat par ca ar avea centrul rasului si al plansului intersanjabile. Pestii plang pentru ca le-a murit matusa si, in urmatoarea secunda, se prapadesc de ras pentru ca aceasta, biata de ea, este atat de grasa incat nu incape in sicriu. Pestii, mai mult decat a trai, stiu a exista. Daca cineva se apropie de un nativ al acestei zodii in timp ce acesta priveste apusul si-l intreaba: - Ce faci? Pestii raspund, fara sa inceteze sa priveasca cerul: - Nimic. Celalalt intreaba: - Si nu te plictisesti? Pestii vor raspunde: - Daca nu sunt intrerupt, nu.
Buchetul de trandafiri
Nimic nu se compara cu o floare. Indiferent de culoare, pret, cand la usa casei te intampina o floare parca intregul univers s-a concentrat pentru a-ti rasfata spiritul...
Intr-o lume care se invarte cu viteza navalnica a setei de bani si putere, de oportunitati si spoiala, putini sunt oamenii care mai sterg de praf sertarul comportamentelor de moda veche.
Este necesara o anume noblete pentru a implini un astfel de gest, pentru a-l face cum se cuvine...
Am primit tone de flori in viata, fiecare purtand un mesaj nespus. Sau mut, ca buchetele de irisi lipite pe usa unui apartament in chirie intr-un anume oras romanesc. Sau urlat, de felul buchetelor imense si stridente. Sau timid, ca o soapta singulara intr-un fir de trandafir strecurat intr-o banca de facultate. Sau vesel, ca un buchet imens de lalele intr-o zi insorita de februarie. Sau complet, intens si sincer, ca fiecare floare primita de la mama..
Dincolo de industria creata in jurul acestui gest, ramane placerea imensa de a te bucura de soapta buchetului sau a simplei flori primite, de matasea petalelor, de prospetimea culorii si, de ce nu, de faptul ca cineva s-a gandit la tine ca la o femeie pe care o vrea rasfatata de atingerea unui trandafir proaspat. Si zambind la citirea unui mesaj fin ancorat de un lujer.
Multumesc...
Intr-o lume care se invarte cu viteza navalnica a setei de bani si putere, de oportunitati si spoiala, putini sunt oamenii care mai sterg de praf sertarul comportamentelor de moda veche.
Este necesara o anume noblete pentru a implini un astfel de gest, pentru a-l face cum se cuvine...
Am primit tone de flori in viata, fiecare purtand un mesaj nespus. Sau mut, ca buchetele de irisi lipite pe usa unui apartament in chirie intr-un anume oras romanesc. Sau urlat, de felul buchetelor imense si stridente. Sau timid, ca o soapta singulara intr-un fir de trandafir strecurat intr-o banca de facultate. Sau vesel, ca un buchet imens de lalele intr-o zi insorita de februarie. Sau complet, intens si sincer, ca fiecare floare primita de la mama..
Dincolo de industria creata in jurul acestui gest, ramane placerea imensa de a te bucura de soapta buchetului sau a simplei flori primite, de matasea petalelor, de prospetimea culorii si, de ce nu, de faptul ca cineva s-a gandit la tine ca la o femeie pe care o vrea rasfatata de atingerea unui trandafir proaspat. Si zambind la citirea unui mesaj fin ancorat de un lujer.
Multumesc...
Monday, October 4, 2010
Le Petit Tour Eiffel
Imi zambeste. Ma apropiu de dumneaei, care sta in capatul culoarului, asteptandu-ma, zambind. Sunt, probabil, singurul turist nebun la ora aceasta cand Las Vegas-ul se bosumfla de lumina puternica a soarelui de dimineata si-si trage plapuma peste cap, mormaind. Sunt probabil singura nebuna care vrea sa urce in turn, sa bea cafeaua si sa admire alt turn, de data aceasta Babel. Sunt probabil singura careia ii este groaza de liftul triunghiular si de ascensiune. Sunt, cu siguranta, singura. Singura care sunt singura in Las Vegas.
Doamna care zambeste profesional in dimineata in care eu ma mint ca savurez cafeaua imi da binete, imi verifica biletul si ma invita sa astept 1 minut sa coboare liftul. Cu acelasi zambet angelic constata- si nu ma intreaba- ca sunt singura. Nu in Las Vegas, nu in resortul Paris, nu pe culoar, ci in lume.
Probabil daca esti special si rupi bilete la liftul care urca in Tour Eiffel primesti un scanner pentru turisti, care in doua secunde ii catalogheaza. Si daca esti si mai special faci remarci de genul: este incredibil ca sunteti singura in dimineata aceasta minunata in Las Vegas.
Ii zambesc la fel de profesional, murmurand ca viata ofera cu darnicie si astfel de momente. Ma frustreaza ca simt nevoia explic de ce tin doar un bilet in mana, apoi imi dau seama ca explicatia a fost mai curand pentru mine insami. Dumneaei puteam sa-i spun orice sau sa nu-i spun nimic, oricum nu-i pasa.
Coboara liftul si rasuflu usurata. Calvarul de a ma simti scanata si catalogata de doamna cu biletele se sfarseste. In lift ma intampina un domn corpolent, imbracat in livrea, zambind larg cu dantura perfecta, in puternic contrast cu pielea sa ca abanosul. Sunt uimita de aparitia liftierului, e un barbat intre doua varste, jovial, care pare sa-mi faca ziua cu glumele sale. Ignor paharul cu cafea care tradeaza tremuratul meu vadit in timpul urcarii cu liftul. Domnul in livrea imi povesteste istoria replicii turnului, care are 164,6 m (541 ft) (scara 1:2); aflu ca s-a planuit initial ridicarea unei replici la scara 1:1, dar apropierea aeroportului a facut imposibila altitudinea. Ascensiunea liftului a durat poate 30 de secunde, timp in care insotitorul meu a turuit incontinuu, gesticuland si zambind, presarand prezentarea datelor cu glume sarate si discrete. Cam in secunda cand am pasit pe podeaua de fier a destinatiei, insotitorul meu a constatat, glumet si binevoitor, ca sunt singura. Remarca nu a fost facuta special pentru mine, ci mai degraba pentru colegul sau la fel de jovial, care ne-a preluat la iesirea din lift. Cum nu era nimeni dornic de plimbari cu liftul, am avut doi ghizi personali care sa-mi puncteze atractiile din jur, sa-mi explice detalii cum ar fi marimea vechiului Las Vegas, anii de constructie si expansiunea orasului.
Am fost incantata sa aflu ca "Las Vegas" inseamna The Meadow (pajistea), ca a devenit popular ca asezare miniera in calea transporturilor in anii 1900 si oras in 1911; este orasul american cu expansiunea cea mai ridicata in secolul al XX-lea. Este numit orasul pacatului, poate nu neaparat in acceptiunea europeana a conceptului. Legalizarea jocurilor de noroc a survenit in 1931, facand din Las Vegas capitala mondiala a distractiei. Desi a fost intrecut ca incasari de Macau, ramane totusi punctul de atractie nr. 1 mondial, avand ca aliati Marele Canion, situat la 250 de mile si de Hoover Dam, cel mai mare baraj din America de Nord, construit in 1935 (in perioada de recesiune severa), aflat la 30 de mile.
Cum ambele le vazusem din avion, la venire, m-am concentrat pe atractiile "pacatoase" din apropiere.
Ghizii mei isi incetasera peroratia si eu imi vedeam de treaba fotografiind in jur. In sfarsit tineam sub control tremurul corpului meu, structura metalica dimprejurul turnului oferindu-mi un precar confort psihic. Am admirat panorama invaluita in soarele diminetii, enorm, un soare cum nu am mai vazut, savurand cafeaua si ciupindu-ma sa fiu sigura ca nu visez: eram in Las Vegas, in Tour Eiffel!
Cand am decis sa cobor i-am gasit pe ghizii mei glumind despre noaptea trecuta. Am oferit un zambet, multumiri pentru insotire si prezentare si un tip generos.
Cei trei vor face asta la nesfarsit. Doamna va rupe bilete, liftierul va prezenta caracteristicile tehnice ale constructiei si ghidul va turui despre istoria locului si atractiile vazute de sus. Vor intampina milioane de turisti anual, de toate varstele, etniile, religiile si preferintele sexuale. Vor mustaci discret, vor informa, vor ajuta, cu aceeasi jovialitate si cu acelasi profesionalism, cu zambetul inclus in uniforma si bunavointa semnata in fisa postului. Indiferent daca ii paraseste nevasta, daca le sucomba soacra, prestanta si zambetul sunt obligatorii.
Eu mi-am permis luxul sa fiu singura in Las Vegas. Sa plang de emotie la spectacolul fantanilor de la Bellagio, sa-mi doresc ca vreodata sa poata si mama mea sa vada maretia acelui loc, sa sper ca Sorin se va bucura si el in compania unchiului nostru de aceleasi privilegii, sa gandesc de mii de ori la aceeasi dorinta aruncand centi in fantani, sa.. orice voia sufletul meu.
Daca tot am calcat in sin city, pacatul meu suprem a fost singuratatea.
Si, ca sa-mi parafrazez fostul sot, gandul ca nu sunt eu in locul lor :)
Doamna care zambeste profesional in dimineata in care eu ma mint ca savurez cafeaua imi da binete, imi verifica biletul si ma invita sa astept 1 minut sa coboare liftul. Cu acelasi zambet angelic constata- si nu ma intreaba- ca sunt singura. Nu in Las Vegas, nu in resortul Paris, nu pe culoar, ci in lume.
Probabil daca esti special si rupi bilete la liftul care urca in Tour Eiffel primesti un scanner pentru turisti, care in doua secunde ii catalogheaza. Si daca esti si mai special faci remarci de genul: este incredibil ca sunteti singura in dimineata aceasta minunata in Las Vegas.
Ii zambesc la fel de profesional, murmurand ca viata ofera cu darnicie si astfel de momente. Ma frustreaza ca simt nevoia explic de ce tin doar un bilet in mana, apoi imi dau seama ca explicatia a fost mai curand pentru mine insami. Dumneaei puteam sa-i spun orice sau sa nu-i spun nimic, oricum nu-i pasa.
Coboara liftul si rasuflu usurata. Calvarul de a ma simti scanata si catalogata de doamna cu biletele se sfarseste. In lift ma intampina un domn corpolent, imbracat in livrea, zambind larg cu dantura perfecta, in puternic contrast cu pielea sa ca abanosul. Sunt uimita de aparitia liftierului, e un barbat intre doua varste, jovial, care pare sa-mi faca ziua cu glumele sale. Ignor paharul cu cafea care tradeaza tremuratul meu vadit in timpul urcarii cu liftul. Domnul in livrea imi povesteste istoria replicii turnului, care are 164,6 m (541 ft) (scara 1:2); aflu ca s-a planuit initial ridicarea unei replici la scara 1:1, dar apropierea aeroportului a facut imposibila altitudinea. Ascensiunea liftului a durat poate 30 de secunde, timp in care insotitorul meu a turuit incontinuu, gesticuland si zambind, presarand prezentarea datelor cu glume sarate si discrete. Cam in secunda cand am pasit pe podeaua de fier a destinatiei, insotitorul meu a constatat, glumet si binevoitor, ca sunt singura. Remarca nu a fost facuta special pentru mine, ci mai degraba pentru colegul sau la fel de jovial, care ne-a preluat la iesirea din lift. Cum nu era nimeni dornic de plimbari cu liftul, am avut doi ghizi personali care sa-mi puncteze atractiile din jur, sa-mi explice detalii cum ar fi marimea vechiului Las Vegas, anii de constructie si expansiunea orasului.
Am fost incantata sa aflu ca "Las Vegas" inseamna The Meadow (pajistea), ca a devenit popular ca asezare miniera in calea transporturilor in anii 1900 si oras in 1911; este orasul american cu expansiunea cea mai ridicata in secolul al XX-lea. Este numit orasul pacatului, poate nu neaparat in acceptiunea europeana a conceptului. Legalizarea jocurilor de noroc a survenit in 1931, facand din Las Vegas capitala mondiala a distractiei. Desi a fost intrecut ca incasari de Macau, ramane totusi punctul de atractie nr. 1 mondial, avand ca aliati Marele Canion, situat la 250 de mile si de Hoover Dam, cel mai mare baraj din America de Nord, construit in 1935 (in perioada de recesiune severa), aflat la 30 de mile.
Cum ambele le vazusem din avion, la venire, m-am concentrat pe atractiile "pacatoase" din apropiere.
Ghizii mei isi incetasera peroratia si eu imi vedeam de treaba fotografiind in jur. In sfarsit tineam sub control tremurul corpului meu, structura metalica dimprejurul turnului oferindu-mi un precar confort psihic. Am admirat panorama invaluita in soarele diminetii, enorm, un soare cum nu am mai vazut, savurand cafeaua si ciupindu-ma sa fiu sigura ca nu visez: eram in Las Vegas, in Tour Eiffel!
Cand am decis sa cobor i-am gasit pe ghizii mei glumind despre noaptea trecuta. Am oferit un zambet, multumiri pentru insotire si prezentare si un tip generos.
Cei trei vor face asta la nesfarsit. Doamna va rupe bilete, liftierul va prezenta caracteristicile tehnice ale constructiei si ghidul va turui despre istoria locului si atractiile vazute de sus. Vor intampina milioane de turisti anual, de toate varstele, etniile, religiile si preferintele sexuale. Vor mustaci discret, vor informa, vor ajuta, cu aceeasi jovialitate si cu acelasi profesionalism, cu zambetul inclus in uniforma si bunavointa semnata in fisa postului. Indiferent daca ii paraseste nevasta, daca le sucomba soacra, prestanta si zambetul sunt obligatorii.
Eu mi-am permis luxul sa fiu singura in Las Vegas. Sa plang de emotie la spectacolul fantanilor de la Bellagio, sa-mi doresc ca vreodata sa poata si mama mea sa vada maretia acelui loc, sa sper ca Sorin se va bucura si el in compania unchiului nostru de aceleasi privilegii, sa gandesc de mii de ori la aceeasi dorinta aruncand centi in fantani, sa.. orice voia sufletul meu.
Daca tot am calcat in sin city, pacatul meu suprem a fost singuratatea.
Si, ca sa-mi parafrazez fostul sot, gandul ca nu sunt eu in locul lor :)
The Guest House
This being human is a guest house.
Every morning a new arrival.
A joy, a depression, a meanness,
some momentary awareness comes
as an unexpected visitor.
Welcome and entertain them all!
Even if they're a crowd of sorrows,
who violently sweep your house
empty of its furniture,
still treat each guest honorably.
He may be clearing you out
for some new delight.
The dark thought, the shame, the malice,
meet them at the door laughing,
and invite them in.
Be greatful for whoever comes,
because each has been sent
as a guide from beyond.
Rumi; translation by Coleman Barks
Every morning a new arrival.
A joy, a depression, a meanness,
some momentary awareness comes
as an unexpected visitor.
Welcome and entertain them all!
Even if they're a crowd of sorrows,
who violently sweep your house
empty of its furniture,
still treat each guest honorably.
He may be clearing you out
for some new delight.
The dark thought, the shame, the malice,
meet them at the door laughing,
and invite them in.
Be greatful for whoever comes,
because each has been sent
as a guide from beyond.
Rumi; translation by Coleman Barks
Atractie
Am constatat ieri, dureros, ca mi-am pierdut, pe nesimtite, increderea in oameni.. Altadata impinsa probabil pana la naivitate, tarata prin dezamagiri de tot soiul, solicitata la modul de a fi acordata ca prezumtie de nevinovatie, mototolita de diverse situatii cu iz de oportunitate, s-a stafidit, s-a atrofiat.
Am fost uimita sa descopar ca pun la indoiala calitati sau demersuri ale unor oameni aparent nevinovati sau bine-intentionati, doar pentru ca trecutul si experientele sale m-au invatat sa fiu in garda. Ma intreb, insa, cat de nedrept mi s-ar parea sa fiu judecata de altii prin prisma experientelor trecutului lor. Sau sunt deja?...
Se pare ca ne degradam spre maturitate si din ce in ce mai rau spre batranete. Pentru durerile articulare exista medicatie, la fel cum exista pentru degradarea organelor interne, pentru problemele coloanei, pentru problemele de functionare ale glandelor suprarenale, optimizarea circulatiei sanguine sau imbunatatirea activitatii sexuale.
Dar ce te faci cand constati ca nu mai poti fi un copil care crede in zane, in miracole, in oameni si omenire? Pentru asta nu exista medicamente. Exista religia, care incearca o alternativa, un fel de medicina traditionala, dar fiind bazata pe atata pedeapsa si strictete indeaproape supravegheata de persoane "mai catolice decat Papa", inhiba, te fac sa te intrebi daca intr-adevar ai nevoie de mijlocire, de mediere a relatiilor cu Supremul.
Nu vreau ca viata sa ma invete sa nu mai cred in oameni. Vreau sa cred ca in fiecare om exista calitati si defecte in armonie; vreau sa cred ca exista conditii externe care afecteaza anumite persoane mai mult, pentru ca se dovedesc mai vulnerabile intr-un anume moment, dar asta nu le face neaparat persoane rautacioase sau destructive. Vreau sa cred, deasemenea, ca lipsa de educatie impinge oamenii la gesturi meschine, la comportamente deviante sau nesincere. Si, probabil, lipsa lor de incredere le provoaca.
Vreau sa cred, cu riscul de a parea visatoare, ca orice om, de orice etnie, din orice zona geografica, mai presus de statutul material sau social, este sensibil la vederea unui bebelus imbratisat de mama, empatizeaza cu durerea sau fericirea umana, se bucura de jocul unui pui de animalut, se infioara in fata dezlantuirilor naturale. Vreau sa cred ca omul nu a devenit o specie rece, insetata de sange, care isi alimenteaza adrenalina din stiri negative si barfe suculente. Vreau sa sper ca nu ne-am pierdut umanitatea intre rate bancare si incercarea de a apartine unei anumite paturi sociale.
Poate parea naivitate, dar vreau sa incetez a pune la indoiala ce aud, ce vad, pentru ca pare periculos si nesanatos pentru mine, ca om. Nu am dreptul sa judec sentimentele sau cuvintele celor din jur, nu ma pot inacri intr-atat, nu am dreptul sa-mi fac asta singura. Vreau sa cred, sa sper, sa ma joc, sa iau in ras, sa ma antrenez pentru a nu cadea, pentru a nu fi dezamagita si ranita. Vreau sa cred bine si bun pentru a atrage bine si bun, vreau sa creez armonie si incredere pentru a le atrage, vreau sa traiesc intr-o lume frumoasa, buna si creativa, tangenta cu probleme economice si sociale, dar neatinsa si nealterata de ele.
Am fost uimita sa descopar ca pun la indoiala calitati sau demersuri ale unor oameni aparent nevinovati sau bine-intentionati, doar pentru ca trecutul si experientele sale m-au invatat sa fiu in garda. Ma intreb, insa, cat de nedrept mi s-ar parea sa fiu judecata de altii prin prisma experientelor trecutului lor. Sau sunt deja?...
Se pare ca ne degradam spre maturitate si din ce in ce mai rau spre batranete. Pentru durerile articulare exista medicatie, la fel cum exista pentru degradarea organelor interne, pentru problemele coloanei, pentru problemele de functionare ale glandelor suprarenale, optimizarea circulatiei sanguine sau imbunatatirea activitatii sexuale.
Dar ce te faci cand constati ca nu mai poti fi un copil care crede in zane, in miracole, in oameni si omenire? Pentru asta nu exista medicamente. Exista religia, care incearca o alternativa, un fel de medicina traditionala, dar fiind bazata pe atata pedeapsa si strictete indeaproape supravegheata de persoane "mai catolice decat Papa", inhiba, te fac sa te intrebi daca intr-adevar ai nevoie de mijlocire, de mediere a relatiilor cu Supremul.
Nu vreau ca viata sa ma invete sa nu mai cred in oameni. Vreau sa cred ca in fiecare om exista calitati si defecte in armonie; vreau sa cred ca exista conditii externe care afecteaza anumite persoane mai mult, pentru ca se dovedesc mai vulnerabile intr-un anume moment, dar asta nu le face neaparat persoane rautacioase sau destructive. Vreau sa cred, deasemenea, ca lipsa de educatie impinge oamenii la gesturi meschine, la comportamente deviante sau nesincere. Si, probabil, lipsa lor de incredere le provoaca.
Vreau sa cred, cu riscul de a parea visatoare, ca orice om, de orice etnie, din orice zona geografica, mai presus de statutul material sau social, este sensibil la vederea unui bebelus imbratisat de mama, empatizeaza cu durerea sau fericirea umana, se bucura de jocul unui pui de animalut, se infioara in fata dezlantuirilor naturale. Vreau sa cred ca omul nu a devenit o specie rece, insetata de sange, care isi alimenteaza adrenalina din stiri negative si barfe suculente. Vreau sa sper ca nu ne-am pierdut umanitatea intre rate bancare si incercarea de a apartine unei anumite paturi sociale.
Poate parea naivitate, dar vreau sa incetez a pune la indoiala ce aud, ce vad, pentru ca pare periculos si nesanatos pentru mine, ca om. Nu am dreptul sa judec sentimentele sau cuvintele celor din jur, nu ma pot inacri intr-atat, nu am dreptul sa-mi fac asta singura. Vreau sa cred, sa sper, sa ma joc, sa iau in ras, sa ma antrenez pentru a nu cadea, pentru a nu fi dezamagita si ranita. Vreau sa cred bine si bun pentru a atrage bine si bun, vreau sa creez armonie si incredere pentru a le atrage, vreau sa traiesc intr-o lume frumoasa, buna si creativa, tangenta cu probleme economice si sociale, dar neatinsa si nealterata de ele.
Sunday, October 3, 2010
Monstrul
Cea mai urata latura umana imi este fatarnicia. Dorinta de a parea altceva de esti, de a pastra o imagine cu orice pret, indiferent de realitate sau de consecinte. Sau de pret.
Sa zicem ca ai un amic/a. La inceput constatati preocupari comune, incet-incet se leaga cat de cat un program comun, se indesesc iesirile ori singuri, ori cu prietenele, (sau prietenii, daca este o amica), apoi vizitele acasa, se planifica Revelionul in gasca sau viitoarea vacanta. Se ivesc confesiunile, mai ales intre amice. Femeile au mereu nevoia de comunicare mult mai vadita decat barbatii. Si mai axata pe probleme total inimaginabile barbatilor (sic!). Si cum in sufletul tuturor exista si nisipuri miscatoare, apar confesiunile adanci, secretele. Cu unele poti trai, atunci cand amica marturiseste ca si-a mai cumparat o poseta din banii de salariu nedeclarati in casa. Apoi, cand de acum prietena, se confeseaza ca banii nedeclarati provin dintr-o sursa extraconjugala, ti-ai dori sa nu fi auzit bine.
Probabil ca oamenii nu se schimba, ci sunt intr-o continua adaptare la evenimentele in perpetua schimbare din viata lor si a celor din jur. Facem alegeri in fiece secunda, iar alegerile ne afecteaza viitorul, atat secunda ce urmeaza cat si urmatorii multi ani. Pe unele le constientizam relativ repede, de altele ne lamurim dupa foarte multi ani. Unora le traim consecintele pentru totdeauna. Nu numai alegerile noastre ne afecteaza, cu uneori si ale celorlalti. Exista momente cand trebuie sa ne adaptam existenta alegerilor facute de prieteni, de parinti, de parteneri, de vecini etc. Si de aici invatam trierea, in functie de cum ne afecteaza, pozitiv sau negativ, comportamentul si energia fiecarei persoane din jur, atat din cercul apropiat, cat si din cel mai indepartat de cunostinte.
Fatarnicia este o trasatura alunecoasa; la inceput poate avea forma pedanteriei, sau a elegantei, sau a respectului de sine. Daca esti mai slab de inger ajungi sa invidiezi persoana care denota astfel de inclinatii, pentru ca tu nu ai o imagine atat de impecabila de sine sau in fata celor din jur. Pentru ca nu a fost important sa o cladesti, ori nu ai avut timp de asta, ori nu-ti pasa de ce se crede in jur despre tine si traiesti cu senzatia ca doar cei ce te accepta asa cum esti iti sunt aproape.
Cel mai comic aspect al fatarniciei este ca persoana care o practica ajunge sa creada in insasi imaginea pe care si-a creat-o. Daca ai rabdare sa observi ca studiu de caz acest fenomen, vei constata ca este savuros. Daca ai dispozitia sa incurajezi, vei crea un mostru.
In naivitatea mea, am crezut ceva ani buni ca fatarnicia unei persoane, fara sa specific, este respect de sine si o oarecare doza de nereusita in viata de familie. Am cautat sa incurajez confesiunile, in ideea ca pot ajuta cu un sfat, ca pot sprijini moral, ca in fiecare lucru aparent nereusit exista intotdeauna o mare reusita etc. Am alergat cand i-a fost rau, am ascultat cand i-a fost greu, am raspuns la rugaminti indiferent ca era zi, noapte sau viscol, ca aveam la randu-mi probleme sau as fi vrut sa ma odihnesc. Interesant era ca eu alergam tragand pe mine ceva, la intamplare, in timp ce ea, departe de imaginea de a-si smulge parul din cap de disperare, asa cum lasa impresia ca se simte, venea extrem de aranjata si pedanta. Imagine de suprafata, dar se pare ca in societatea noastra este singura valoare..
Si intr-o zi am aflat. De poseta. Si nu am fost de acord, desi am respectat. Si am spus asta. Si atunci mi-am dat seama ce mostru creasem.
Prietenia nu tine cont de bariere sociale, materiale sau etnice. Prietenia nu este un perpetuu rai, are momente tensionate uneori sau cumpene. Daca sunt depasite, fara resentimente si reprosuri, prietenia va merge mai departe mai trainica. Daca nu, se sfarseste. Un prieten bun si adevarat, insa, este cel care iti atrage atentia atunci cand considera ca faci o greseala imensa, nu in alegerea posetei, ci in chestiuni grave. Daca ai incredere in judecata lui, si se presupune ca ai, doar ti-e prieten, iti poti pune problema ca din exterior lucrurile se pot vedea mai limpede. Dar un mostru este cel ce te vrea in preajma doar cand interesele i-o dicteaza si vrea sa rostesti doar cuvinte care sa-i dospeasca ego-ul; este uimit monstrul cand cutezi sa gandesti ca nu este corect, ca nu este prea moral sau ca poate a nu avea dreptate..
A trecut mult timp de atunci. Am multumit de multe ori lui Dumnezeu ca mi-a dat ocazia sa traiesc sentimentul ridicolului, ca macar sa incerc sa ma feresc. Am multumit vietii ca imi ofera sansa zilnic sa fiu intr-un milion de feluri, mai putin fatarnica. Cred ca am avut ocazia sa fac alegeri extraordinare, chiar daca experientele de moment au fost amare, lectia a fost nepretuita.
Sa zicem ca ai un amic/a. La inceput constatati preocupari comune, incet-incet se leaga cat de cat un program comun, se indesesc iesirile ori singuri, ori cu prietenele, (sau prietenii, daca este o amica), apoi vizitele acasa, se planifica Revelionul in gasca sau viitoarea vacanta. Se ivesc confesiunile, mai ales intre amice. Femeile au mereu nevoia de comunicare mult mai vadita decat barbatii. Si mai axata pe probleme total inimaginabile barbatilor (sic!). Si cum in sufletul tuturor exista si nisipuri miscatoare, apar confesiunile adanci, secretele. Cu unele poti trai, atunci cand amica marturiseste ca si-a mai cumparat o poseta din banii de salariu nedeclarati in casa. Apoi, cand de acum prietena, se confeseaza ca banii nedeclarati provin dintr-o sursa extraconjugala, ti-ai dori sa nu fi auzit bine.
Probabil ca oamenii nu se schimba, ci sunt intr-o continua adaptare la evenimentele in perpetua schimbare din viata lor si a celor din jur. Facem alegeri in fiece secunda, iar alegerile ne afecteaza viitorul, atat secunda ce urmeaza cat si urmatorii multi ani. Pe unele le constientizam relativ repede, de altele ne lamurim dupa foarte multi ani. Unora le traim consecintele pentru totdeauna. Nu numai alegerile noastre ne afecteaza, cu uneori si ale celorlalti. Exista momente cand trebuie sa ne adaptam existenta alegerilor facute de prieteni, de parinti, de parteneri, de vecini etc. Si de aici invatam trierea, in functie de cum ne afecteaza, pozitiv sau negativ, comportamentul si energia fiecarei persoane din jur, atat din cercul apropiat, cat si din cel mai indepartat de cunostinte.
Fatarnicia este o trasatura alunecoasa; la inceput poate avea forma pedanteriei, sau a elegantei, sau a respectului de sine. Daca esti mai slab de inger ajungi sa invidiezi persoana care denota astfel de inclinatii, pentru ca tu nu ai o imagine atat de impecabila de sine sau in fata celor din jur. Pentru ca nu a fost important sa o cladesti, ori nu ai avut timp de asta, ori nu-ti pasa de ce se crede in jur despre tine si traiesti cu senzatia ca doar cei ce te accepta asa cum esti iti sunt aproape.
Cel mai comic aspect al fatarniciei este ca persoana care o practica ajunge sa creada in insasi imaginea pe care si-a creat-o. Daca ai rabdare sa observi ca studiu de caz acest fenomen, vei constata ca este savuros. Daca ai dispozitia sa incurajezi, vei crea un mostru.
In naivitatea mea, am crezut ceva ani buni ca fatarnicia unei persoane, fara sa specific, este respect de sine si o oarecare doza de nereusita in viata de familie. Am cautat sa incurajez confesiunile, in ideea ca pot ajuta cu un sfat, ca pot sprijini moral, ca in fiecare lucru aparent nereusit exista intotdeauna o mare reusita etc. Am alergat cand i-a fost rau, am ascultat cand i-a fost greu, am raspuns la rugaminti indiferent ca era zi, noapte sau viscol, ca aveam la randu-mi probleme sau as fi vrut sa ma odihnesc. Interesant era ca eu alergam tragand pe mine ceva, la intamplare, in timp ce ea, departe de imaginea de a-si smulge parul din cap de disperare, asa cum lasa impresia ca se simte, venea extrem de aranjata si pedanta. Imagine de suprafata, dar se pare ca in societatea noastra este singura valoare..
Si intr-o zi am aflat. De poseta. Si nu am fost de acord, desi am respectat. Si am spus asta. Si atunci mi-am dat seama ce mostru creasem.
Prietenia nu tine cont de bariere sociale, materiale sau etnice. Prietenia nu este un perpetuu rai, are momente tensionate uneori sau cumpene. Daca sunt depasite, fara resentimente si reprosuri, prietenia va merge mai departe mai trainica. Daca nu, se sfarseste. Un prieten bun si adevarat, insa, este cel care iti atrage atentia atunci cand considera ca faci o greseala imensa, nu in alegerea posetei, ci in chestiuni grave. Daca ai incredere in judecata lui, si se presupune ca ai, doar ti-e prieten, iti poti pune problema ca din exterior lucrurile se pot vedea mai limpede. Dar un mostru este cel ce te vrea in preajma doar cand interesele i-o dicteaza si vrea sa rostesti doar cuvinte care sa-i dospeasca ego-ul; este uimit monstrul cand cutezi sa gandesti ca nu este corect, ca nu este prea moral sau ca poate a nu avea dreptate..
A trecut mult timp de atunci. Am multumit de multe ori lui Dumnezeu ca mi-a dat ocazia sa traiesc sentimentul ridicolului, ca macar sa incerc sa ma feresc. Am multumit vietii ca imi ofera sansa zilnic sa fiu intr-un milion de feluri, mai putin fatarnica. Cred ca am avut ocazia sa fac alegeri extraordinare, chiar daca experientele de moment au fost amare, lectia a fost nepretuita.
Monday, September 20, 2010
Eu voi zambi azi, nu pentru ca maine poate fi mai rau, ci pentru ca astazi ESTE!
Din dorinta de a pastra o ordine la nivel de trib, oras, tara sau planeta, oamenii au inventat legi, religioase sau laice, care sa guverneze viata.
Prin urmare, exista legi care pedepsesc furtul, omorul, inselaciunea sau evaziunea fiscala, incalcarea proprietatii, neplata taxelor, abuzul, falsul in acte si inscrisuri, mii de legi adaptate cutumelor nationale sau regionale.
Nu exista, insa, nicio lege care sa pedepseasca batjocorirea unui suflet, amagirea spirituala; exista doar pompoase conventii ale drepturilor omului, referitoare in general la notiuni concrete, mai putin la abstractul din interiorul fiecaruia dintre noi.
Din pacate, privim in fiecare zi, aproape nepasatori de acum, la astfel de fenomene. Ne revoltam mai ales atunci cand sunt indreptate impotriva noastra, atunci cand ne afecteaza. De ce oare nu ne-ar deranja si atunci cand nu suntem direct implicati? De ce nu luam atitudine atunci cand stim ca vecina ia bataie, ca este jignita si umilita, de ce nu ne responsabilizam, de ce trebuie sa pastram informatia la nivel de barfa sau stire cotidiana, ascunzandu-ne dupa batranescul si vezi-Doamne inteleptul "mai bine sa nu ma bag"...
Cred ca perioada in care am simtit cel mai mult aceste nedreptati a fost locuind la bloc. O cutie de beton in care, fara sa vrei, imparti totul cu vecinii, in care stii exact la cat ajunge vecina din dreapta acasa noaptea, pentru ca da drumul la apa in cada si esti aproape convins ca o face langa patul tau. Nu e vina vecinei, evident, in primul rand este vina urbanismului depasit, al minunatei tehnologii de izolare fonica folosita dupa al doilea razboi mondial si in al treilea rand vecina a uitat ca, in copilarie, cineva a invatat-o ca exista notiunea de discretie si respect fata de cei din jur.
Apoi, viata la bloc este minunata cand te trezesc in toiul noptii cei 20 de centimetri de apa clipocind, in care plutesc toate cele mai usoare din apartament, pentru ca vecinul de 5 etaje mai sus a plecat in concediu si furtunul masinii de spalat, ros de uzura, a cedat si a inundat 8 etaje. E firesc, pe instructiunile masinii de spalat nu scria cu litere de-o schioapa, acum 19 ani cand a fost cumparata, second hand, de la un magazin obscur care vindea ajutoare din Germania, ca o data in viata ai putea verifica daca furtunul mai exista macar. Ti s-au scorojit peretii? Ti s-a umflat parchetul? Ghinion, sa vezi ce dezastru e la vecinul. Acelasi respect deosebit pentru munca ta, pentru somnul tau, pentru zbaterea zilnica sa mananci, sa platesti chiria, sa achiti ratele etc.
Mama. A lucrat 30 si treaba ei de ani in invatamant. Profesor, educator si formator de caractere, de vieti intr-o anume masura. Generatii de elevi au trecut prin mainile ei, atunci cand parizerul era rationalizat si ciorapii de dama se vindeau ca garnitura la conserva de fasole. Atunci cand lumina seara era delicatesa si caldura o emotie. Mama mea, ca si doamna mea invatatoare, ca si doamna mea diriginta sau doamna mea profesoara de limba si literatura romana, au pregatit mii de elevi pentru ce urma sa vina in viata fiecaruia, cu respect si responsabilitate, cu discretie si seriozitate. Au inteles cand salariile ramaneau mici si preturile cresteau, era bine ca exista sanatate. Nu sunt bani de haine, mai crosetam o bluzita. Mai carpim o soseta, mai largim o fusta, mai peticim un pulover. Pentru ca maine trebuie sa mergem la scoala.
Mama mea are o pensie de 300 de Euro. Dupa 34 de ani de invatamant. Si trebuie sa se descurce, viata a invatat-o ca nu exista varianta "nu pot". Nu-mi spune ce medicamente ia, cat costa sau ce-o doare. Ca sa nu-mi fac griji, ca stie ea ca si asa viata e grea si nu are sens sa ma incarce..
Mama, ca toate persoanele trecute de 60 de ani, stie ce inseamna smerenia, discretia si respectul. De sine si pentru ceilalti. Stie, macar din povesti, ca pe vremea razboiului era foamete cumplita si boli nimicitoare, a trait perioada colectivizarii, cand tot ce aveai azi, maine nu mai era al tau, ci al tuturor celor care nu au miscat niciodata nimic. Oare cati dintre noi, dintre cei care avem si vrem mai mult, care uram sa spalam vase si folosim farfurii de unica folosinta ca se arunca usor, care cheltuim si consumam in nestire, ne-am gandit vreodata ca a existat o perioada in istorie cand puteam sa ne trezim saraci peste noapte. Bunicii nostri o stiau, sau ai unora o mai stiu daca Dumnezeu i-a ingaduit mai mult pe lumea aceasta. Poate de aceea aveau respect si rusine, masura, omenie..
Noi nu aruncam doar farfuriile de carton la gunoi. Ne aruncam, zilnic cate putin, pe noi insine. Ne pierdem in detalii inutile, ne risipim sufletele acceptand umilinte si batjocura, e ca un carusel in care ne vedem prinsi, inclestati si avem senzatia ca singura cale de supravietuire este muscatul din ceilalti. Agresivitatea si ignoranta. Atitudinea de "le am eu pe-ale mele, sa-si vada fiecare de ale lui".
Pentru atitudinea asta ar trebui sa existe legi. Pentru ca atitudinea asta a fiecaruia ne afecteaza pe toti, in fecare secunda. Ne inaspreste, ne seaca de omenie si de intelegere, ne abrutizeaza. E adevarat, e o atitudine de vanzare buna, aduce bani si putem inveli cavitatea interioara in matasuri, parfumuri si imagine impecabila, dar tot o cavitate ramane. Seaca, lipsita de orice substanta. Acolo unde trebuia sa ne fie sufletul.
Cand eram la gradinita am invatat ca seara trebuie sa fac doua lucruri: sa spun rugaciunea catre Ingerasul Meu pazitor si sa cantaresc daca a fost o zi in care am incercat sa fac bine cuiva. Uneori si un zambet, o strangere de mana, o imbratisare, poate un cuvant sincer adresat la momentul potrivit, persoanei potrivite, poate face minuni. Nu pentru noi, ci pentru cel caruia ii este adresat. Sunt convinsa ca toti suntem satui de ironii ieftine, de remarci usturatoare sau de satira superioara, poate ne-am putea permite in fiecare zi cateva minute in care sa ne regasim omenia, sa ne pese cu adevarat de cei din jur, sa zambim cand ne vedem, sa ne imbratisam cu sinceritate, sa ne ascultam, sa respectam plansul celorlalti, sa fim noi mai buni si mai umani, sa incercam sa schimbam ceva in universul nostru mai intai. Este un exercitiu de suflet interesant, constructiv si poate deveni, in timp, colectiv. Nu e un efort, satisfactia este mare.
Pentru ca utopia mea trebuie sa aiba un final, astfel de legi nu se vor naste. Pentru ca aceia care "construiesc" legi nu au aspiratii morale, etice sau colective. Si nicicum spirituale. Spre deosebire de ei si de lumea lor rece, noi avem suflet, fara a avea aceiasi bani sau posesiuni, avem vise si aspiratii spirituale si mai avem urme de umanitate in noi. Noi ne inchinam intru credinta, nu pentru un vot sau o fotografie, noi ne mangaiem parintii pentru ca ii iubim, nu in cadrul unui show televizat..
Eu voi zambi azi, nu pentru ca maine poate fi mai rau, ci pentru ca astazi ESTE!
Prin urmare, exista legi care pedepsesc furtul, omorul, inselaciunea sau evaziunea fiscala, incalcarea proprietatii, neplata taxelor, abuzul, falsul in acte si inscrisuri, mii de legi adaptate cutumelor nationale sau regionale.
Nu exista, insa, nicio lege care sa pedepseasca batjocorirea unui suflet, amagirea spirituala; exista doar pompoase conventii ale drepturilor omului, referitoare in general la notiuni concrete, mai putin la abstractul din interiorul fiecaruia dintre noi.
Din pacate, privim in fiecare zi, aproape nepasatori de acum, la astfel de fenomene. Ne revoltam mai ales atunci cand sunt indreptate impotriva noastra, atunci cand ne afecteaza. De ce oare nu ne-ar deranja si atunci cand nu suntem direct implicati? De ce nu luam atitudine atunci cand stim ca vecina ia bataie, ca este jignita si umilita, de ce nu ne responsabilizam, de ce trebuie sa pastram informatia la nivel de barfa sau stire cotidiana, ascunzandu-ne dupa batranescul si vezi-Doamne inteleptul "mai bine sa nu ma bag"...
Cred ca perioada in care am simtit cel mai mult aceste nedreptati a fost locuind la bloc. O cutie de beton in care, fara sa vrei, imparti totul cu vecinii, in care stii exact la cat ajunge vecina din dreapta acasa noaptea, pentru ca da drumul la apa in cada si esti aproape convins ca o face langa patul tau. Nu e vina vecinei, evident, in primul rand este vina urbanismului depasit, al minunatei tehnologii de izolare fonica folosita dupa al doilea razboi mondial si in al treilea rand vecina a uitat ca, in copilarie, cineva a invatat-o ca exista notiunea de discretie si respect fata de cei din jur.
Apoi, viata la bloc este minunata cand te trezesc in toiul noptii cei 20 de centimetri de apa clipocind, in care plutesc toate cele mai usoare din apartament, pentru ca vecinul de 5 etaje mai sus a plecat in concediu si furtunul masinii de spalat, ros de uzura, a cedat si a inundat 8 etaje. E firesc, pe instructiunile masinii de spalat nu scria cu litere de-o schioapa, acum 19 ani cand a fost cumparata, second hand, de la un magazin obscur care vindea ajutoare din Germania, ca o data in viata ai putea verifica daca furtunul mai exista macar. Ti s-au scorojit peretii? Ti s-a umflat parchetul? Ghinion, sa vezi ce dezastru e la vecinul. Acelasi respect deosebit pentru munca ta, pentru somnul tau, pentru zbaterea zilnica sa mananci, sa platesti chiria, sa achiti ratele etc.
Mama. A lucrat 30 si treaba ei de ani in invatamant. Profesor, educator si formator de caractere, de vieti intr-o anume masura. Generatii de elevi au trecut prin mainile ei, atunci cand parizerul era rationalizat si ciorapii de dama se vindeau ca garnitura la conserva de fasole. Atunci cand lumina seara era delicatesa si caldura o emotie. Mama mea, ca si doamna mea invatatoare, ca si doamna mea diriginta sau doamna mea profesoara de limba si literatura romana, au pregatit mii de elevi pentru ce urma sa vina in viata fiecaruia, cu respect si responsabilitate, cu discretie si seriozitate. Au inteles cand salariile ramaneau mici si preturile cresteau, era bine ca exista sanatate. Nu sunt bani de haine, mai crosetam o bluzita. Mai carpim o soseta, mai largim o fusta, mai peticim un pulover. Pentru ca maine trebuie sa mergem la scoala.
Mama mea are o pensie de 300 de Euro. Dupa 34 de ani de invatamant. Si trebuie sa se descurce, viata a invatat-o ca nu exista varianta "nu pot". Nu-mi spune ce medicamente ia, cat costa sau ce-o doare. Ca sa nu-mi fac griji, ca stie ea ca si asa viata e grea si nu are sens sa ma incarce..
Mama, ca toate persoanele trecute de 60 de ani, stie ce inseamna smerenia, discretia si respectul. De sine si pentru ceilalti. Stie, macar din povesti, ca pe vremea razboiului era foamete cumplita si boli nimicitoare, a trait perioada colectivizarii, cand tot ce aveai azi, maine nu mai era al tau, ci al tuturor celor care nu au miscat niciodata nimic. Oare cati dintre noi, dintre cei care avem si vrem mai mult, care uram sa spalam vase si folosim farfurii de unica folosinta ca se arunca usor, care cheltuim si consumam in nestire, ne-am gandit vreodata ca a existat o perioada in istorie cand puteam sa ne trezim saraci peste noapte. Bunicii nostri o stiau, sau ai unora o mai stiu daca Dumnezeu i-a ingaduit mai mult pe lumea aceasta. Poate de aceea aveau respect si rusine, masura, omenie..
Noi nu aruncam doar farfuriile de carton la gunoi. Ne aruncam, zilnic cate putin, pe noi insine. Ne pierdem in detalii inutile, ne risipim sufletele acceptand umilinte si batjocura, e ca un carusel in care ne vedem prinsi, inclestati si avem senzatia ca singura cale de supravietuire este muscatul din ceilalti. Agresivitatea si ignoranta. Atitudinea de "le am eu pe-ale mele, sa-si vada fiecare de ale lui".
Pentru atitudinea asta ar trebui sa existe legi. Pentru ca atitudinea asta a fiecaruia ne afecteaza pe toti, in fecare secunda. Ne inaspreste, ne seaca de omenie si de intelegere, ne abrutizeaza. E adevarat, e o atitudine de vanzare buna, aduce bani si putem inveli cavitatea interioara in matasuri, parfumuri si imagine impecabila, dar tot o cavitate ramane. Seaca, lipsita de orice substanta. Acolo unde trebuia sa ne fie sufletul.
Cand eram la gradinita am invatat ca seara trebuie sa fac doua lucruri: sa spun rugaciunea catre Ingerasul Meu pazitor si sa cantaresc daca a fost o zi in care am incercat sa fac bine cuiva. Uneori si un zambet, o strangere de mana, o imbratisare, poate un cuvant sincer adresat la momentul potrivit, persoanei potrivite, poate face minuni. Nu pentru noi, ci pentru cel caruia ii este adresat. Sunt convinsa ca toti suntem satui de ironii ieftine, de remarci usturatoare sau de satira superioara, poate ne-am putea permite in fiecare zi cateva minute in care sa ne regasim omenia, sa ne pese cu adevarat de cei din jur, sa zambim cand ne vedem, sa ne imbratisam cu sinceritate, sa ne ascultam, sa respectam plansul celorlalti, sa fim noi mai buni si mai umani, sa incercam sa schimbam ceva in universul nostru mai intai. Este un exercitiu de suflet interesant, constructiv si poate deveni, in timp, colectiv. Nu e un efort, satisfactia este mare.
Pentru ca utopia mea trebuie sa aiba un final, astfel de legi nu se vor naste. Pentru ca aceia care "construiesc" legi nu au aspiratii morale, etice sau colective. Si nicicum spirituale. Spre deosebire de ei si de lumea lor rece, noi avem suflet, fara a avea aceiasi bani sau posesiuni, avem vise si aspiratii spirituale si mai avem urme de umanitate in noi. Noi ne inchinam intru credinta, nu pentru un vot sau o fotografie, noi ne mangaiem parintii pentru ca ii iubim, nu in cadrul unui show televizat..
Eu voi zambi azi, nu pentru ca maine poate fi mai rau, ci pentru ca astazi ESTE!
Subscribe to:
Posts (Atom)