Mi-e mult, pace și eu..

Mă uit pe geam- e prima ninsoare a iernii nerăbdătoare; să-mi pun o dorință? Câtă determinare pe un fulg ce se va topi imediat ce atinge pământul să-mi vegheze mie idealurile?
Să mă duc cu gândul la pârtia încărcată de senzații și fericire pe care o voi îmbrățișa curând?
Da....curând, dar azi? ... Dar acum?
Singura clipă care îmi aparține este asta și în ea cad fulgi zâmbind ștrengărește dorințelor mele. Nici că-mi lipseste ceva. Am joaca asta perpetuă, copilăria care nu vrea să fugă din colțul gurii. Am torsul mut al pisicii alintate din vârful genelor, am neliniștea din buricele degetelor. Mă gâdilă zâmbetul gleznei și mă îmbufnez la nara stângă când am vreme. Sau chef.
Ce dorință? Pentru? Ce idealuri pentru care să chinui secunde și să ascund ani? Ce planuri comode cand mă am pe mine oricând, când pot și vreau și știu și simt? Cum aș putea ștrangula simțirea gleznei în plictiseala minții? Capriciul buzei nu-l pot îngrădi în formă, n-aș vrea, n-aș fi eu.
Nesigură, palma dreaptă, născută a doua și educată cu greu, se odihnește acum pe inima mea. Îmbrățișare caldă, odă în metru straniu, fără repetiție generală sau trac.
Mă uit pe geam, fulgii nu contenesc a mă îmbia să pun dorințe. Mă întreb..., ce aș mai putea cere vieții? Zâmbesc gandului și mi-e destul. Mi-e mult, pace și eu. 

In unda clara

Uneori cel mai greu este sa te ierti pe tine...

Sa iti ingadui ca ai dezamagit, ca nu ai fost destul pentru cel care pentru tine reprezinta ratiunea de a trai. Sa constati, rece si clar, ca ti-ai risipit substanta sufletului in probleme fara importanta; ca ai ajuns sa fii o colectie de reprosuri si de frustrari. Un almanah de frica.

Sa te trezesti in urmatoarea dimineata stiind ca te ve intalni cu propria imagine destramata, chinuita de vina de a fi uitat cine esti. 

Sa te lupti cu tine, cu frica si dorinta, in zadar, pentru ca nu mai pasa nimanui de fapt ce esti, cine esti, cine vrei sa devii, cum iubesti, cat arzi. Doar tu, ca intr-un milion de oglinzi, te vezi ce-ai devenit, vezi usi inchizandu-se pentru ca ai devenit o culegere de furtuni.

Sa stai in tacerea a milioane de secunde curgand, privind in sufletul plin de simtire imbrancit intr-un colt din tine de nimicuri trecatoare carora le-ai permis sa iti navaleasca in minte, sa te copleseasca, sa te stranguleze. 

Sa intelegi ca ai avut universul invitat la masa si i-ai dat o cana ciobita cu vin acrit.

Sa te mistuie noptile albe, fara vise, fara sens, fara urmari. Doar cu amintiri.

Exista momente in care ai doar dreptul sa daruiesti. Timp, ragaz, tie. Sa te regasesti in propria valtoare, buimac si obosit de rezistenta cu care te-ai luptat cu tine, haotic si nebun. Sa te plimbi prin amintiri, sa le asezi cu grija, sa mangai regrete si sa alini secunde trecute in van. Sa stai pe mal lasand apa sa se limpezeasca; in unde line iti vei putea regasi oglindirea frumos si calm. 

Ironic, in unda lina vezi lucid sufletul nud, dezbarat de ratiune. Gol de cuvinte sau ganduri, incapabil de "trebuie" sau "daca". Pentru ca nu le-a avut niciodata. Pentru ca nu le-a stiut niciodata. Tot ce a stiut vreodata a fost sa daruiasca, sa simta, sa astepte cuminte ca mintea sa se odihneasca, sa inceteze sa ceara, sa slabeasca imbranceala.

Ironic, in unda clara vezi ca mare lucru nu e de sufletul tau frumos, dar e tot ce esti. Si iti mai pasa doar tie.

Bucura-te!

Atinge-ti gatul. Simti inca sarutarea lui, atingerea, te arde, ti se sfasie pe rand valuri de carne. E fierbinte, perpetua.
Atinge-ti gamba. Fii cu bagare de seama, ce atingi este urma mangaierii lui, sarutului intemnitat in fiece milimetru de faptura-ti.
Atinge-ti tampla. A stat de atatea ori langa tampla lui, privind in aceeasi directie, ca nu stie alta atingere, alta catare.
Atinge-ti pantecul, arzand, mirosind mereu a palma lui odihnita lenes dupa, inainte, cine mai stie...mereu...
Atinge-ti sufletul. Prinde-l in causul palmelor, dezmiarda-l, are forma dragostei, are forma pe care ati modelat-o zile, ore, clipe.
Saruta-ti degetul inelar, roaga cerul sa fie mereu altar si vantul sa-ti poarte crezul. Si soarele sa-ti fie martor, saruta, atinge, crede cu credinta noului nascut.
Mangaie indoiala si las-o sa plece. Scoate asteptarea din tine si sarut-o de bun ramas. Fa cu mana mintii care crede fara incetare, las-o sa zburde singura, respira si multumeste-te sa fii. Imbratiseaza-ti patima si rostogoleste-o gingas.
Acum, in linistea ta, atinge-i forma in palma; stii ca va simti. Sopteste voua ce ai sa-i spui; stii ca va auzi. iubeste-l; stii ca simte. Iubeste-te; stie ca simti.

Atinge-ti dorinta si daruieste-ti-o. Creeaza in tine, fii libera sa te ai, sa te infiori, sa te posezi. Esti cel mai desavarsit fruct al universului, gazduit in forma asta de pe-o zi pe alta in aceasta viata. Gusta-te, asculta-ti bataia inimii, simte-te corp si spirit liber, bucura-te!      

Ragaz

Saptamana asta nu m-am cumparat nimic.
Ce fain, chiar nimic. Nici macar tigari, aveam un cartus de saptamana trecuta. Nici vise, nici iluzii.
Saptamana asta doar am daruit. Sunt mandra ca nu am facut niciun serviciu sistemului monetar 7 zile la rand :)
Sunt zile cand tot ce am sunt doar clipe cu mine. Cu mine inspirand cu tot sufletul viata in jur, admirand florile de pe pervaz, lasandu-ma mangaiata de briza racoroasa a serii fara ganduri, fara vise, fara asteptari.
Ce miracol sta in fiecare din noi sa fim. Simplu, neconditionat, doar sa fim. Fara dorinte, fara frici, fara prejudecata trecutului, fara intrebarea viitorului. Doar in clipa asta, acum, sa fim.
Gandurile mi-au facut cel mai mare rau, mi-au permis sa sfidez ceea ce SUNT, creatia sacra din mine. Parca floarea mea stie de ce este.. Ea doar este, are un rol sfant si primordial, doar exista fara sa stie sau sa gandeasca de ce. Ea este la fel de simplu chiar daca eu ii impodobesc ghiveciul cu o masca frumoasa dupa standardele mele de muritor orgolios. Frumusetea podoabei jigneste tacerea florii...
Ea doar daruieste. Ei ploaia ii este hrana, soarele ii este mangaiere si mranita ii da seva vietii. Toate isi daruiesc viata unele altora, gratuit, iubindu-se. Si cand moare, floarea mea este parte a vietii noi ce se va naste, simplu, discret, din pamantul ingrasat cu trupul ei.
Atat de simplu. Fara patima, fara frica, fara oprelisti.

Saptamana asta mi-am daruit mie pe mine.

Leac pentru seriozitate :)

,,Daca poti rade de tine insuti, totul e ok. Oamenii rad unii de altii, dar niciodata de ei insisi. Aceasta trebuie invatat. Daca poti rade de tine insuti, seriozitatea a disparut. Nu-si poate gasi salas in tine daca esti capabil sa razi de tine insuti. Cand razi de tine insuti ucizi egoul si devii mai transparent, mai usor atunci cand te misti in lume. Iar daca ai ras de tine insuti, cand ceilalti vor rade de tine nu te va mai deranja. De fapt, ei nu fac decat sa coopereze, caci fac acelasi lucru pe care il faceai si tu. Te vei simti fericit. Sa razi de ceilalti este egoism; sa razi de tine insuti este umilinta. Invata sa razi de tine insuti – de seriozitatea ta si lucruri din acestea… Rasul adevarat este precum cel al copilului mic. Priveste-i abdomenul cum se scutura, intregul lui corp vibrand de ras – ii vine sa se tavaleasca pe jos. Este o chestiune de totalitate. El rade atat de mult incat incepe sa planga; el rade atat de profund incat rasul sau se transforma in lacrimi, lacrimi ies din el.
Rasul ar trebui sa fie adanc si total. Acesta este leacul pe care il prescriu pentru seriozitate...” 

Osho

Poveste..

Se spune ca a existat odata un arbore batran si maiestuos, cu ramurile intinse ferm spre cer. Cand inflorea, fluturi de toate culorile si formele veneau de peste tot si dansau maiestos in jurul lui. Cand facea fructe, pasari din tari indepartate veneau sa guste din ele. Ramurile sale aratau ca niste brate vanjoase. Era minunat. Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el in fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a inceput sa-l iubeasca. Ceea ce este mare si batran se poate indragosti de ceea ce este mic si tanar, cu o conditie, sa nu fie atasat de ideea ca el este mare, iar celalalt mic. Copacul nu avea aceasta idee, asa ca s-a indragostit de baiat. Egoul incearca intotdeauna sa iubeasca ceea ce este mai mare decat el. Pentru adevarata iubire, nimic nu este insa mare sau mic. Ea ii imbratiseaza pe toti cei de care se apropie.

Asadar, copacul s-a fara sa isi dea seama sa indragostit de baietelul care venea in fiecare zi sa se joace sub el. Ramurile sale erau foarte inalte, dar el si le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mangaia florile si pentru a-i culege fructele. Iubirea este intotdeauna gata sa se incline, egoul, niciodata. Daca incerci sa te apropii de un ego, acesta se va inalta si mai mult, devenind atat de rigid incat sa nu-l poti atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care sta pe tronul puterii, este considerat a fi mare.

Asadar, ori de cate ori venea copilul, arborele isi pleca ramurile. Cand micutul ii mangaia florile, batranul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand poate darui ceva fara sa ceara nimic, egoul nu poate sa fie fericit decat atunci cand poate lua ceva de la altcineva.

Baiatul a crescut si uneori, dormea la poalele copacului, alteori cand ii era foame, ii manca fructele, sau purta o coroana impletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regele padurii. Florile iubirii te fac intotdeauna sa te simti ca un rege, in timp ce ghimpii egoului te fac sa te simti execrabil.

Vazand copacul, cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansand cu ea, se simtea foarte fericit. Il aproba cu ramurile sale, ii canta in bataia vantului. Baiatul in timp a crescut si mai mult. A inceput sa se catere in copac, leganandu-se pe ramurile sale. Ori de cate ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit. Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand altcineva se poate sprijini de ea, egoul nu este fericit decat atunci cand altcineva il sustine.

Timpul a trecut, iar baiatul a inceput sa fie apasat de alte indatoriri, avea si el ambitiile lui. Trebuia sa isi treaca examenele, sa isi faca prieteni... De aceea, a inceput sa vina din ce in ce mai rar pe la copac. Copaci insa il astepta cu o nerabdare din ce in ce mai mare, strigandu-i din adancurile sufletului sau, „Vino, vino. Te astept". Iubirea isi asteapta intotdeauna obiectul afectiunii sale. Ea nu este altceva decat o continua asteptare.
Cand baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu a putea darui altcuiva. Atunci cand se poate darui in totalitate, iubirea este fericita.

Baiatul a crescut si mai mult, iar zilele in care trecea pe la copac au devenit din ce in ce mai rare. Toti cei care cresc in lumea ambitiilor isi gasesc din ce in ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul a devenit ambitios si prins in treburile sale lumesti. „Ce copac? De ce ar trebui sa-l vizitez?"

Intr-o zi, pe cand trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Asculta! Te astept in fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine".
Baiatul i-a raspuns: „Ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad? Eu imi doresc avere si faima". Egoul este intotdeauna motivat: „Ce poti sa-mi oferi pentru ca sa vin la tine? As putea veni, dar numai daca ai ceva de oferit. Altminteri, nu vad de ce as face-o". Egoul are intotdeauna un scop personal egoist. Iubirea este intotdeauna altruista. A putea iubi si darui reprezinta propria sa rasplata.

Uimit, copacul i-a spus baiatului: „Nu vei mai veni decat daca iti voi oferi ceva? Iti ofer tot ceea ce am, si tot ceea ce voi avea, dragul meu prieten". Iubirea nu tine niciodata nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se daruieste neconditionat, fara sa ezite.
„Din pacate, eu nu am bani. Banii sunt o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani, dar in schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra ii racoreste pe cei incinsi, cand bate vantul, dansam si cantam. Desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Daca ne-am implica si noi in afaceri financiare, am deveni la fel de egoisti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, caci traim tot timpul aceste stari, ele fac parte din fiinta noastra. Nu, noi nu avem nevoie de bani".
Baiatul i-a raspuns: "Atunci, de ce sa vin la tine? Nu am de gand sa merg decat acolo unde pot obtine bani. Am nevoie de avere". Egoul cere intotdeauna bani si avere, caci banii inseamna putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.
Copacul s-a gandit mult, dupa care a spus: „Atunci, te rog prietene, culege-mi fructele si vinde-le, si in felul acesta, vei obtine bani".
Baiatul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat in copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. In graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit, era fericit ca putea darui. Iubirea se bucura chiar si atunci cand este lovita. Egoul nu este cu adevarat fericit nici macar atunci cand obtine ceva. El nu poate simti decat nefericire.

Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui pentru dar, dar acestuia nu-i pasa. Adevarata sa multumire s-a produs atunci cand acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani in schimbul lor. Baiatul apoi nu s-a mai intors multa vreme la copac. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor inca si mai multi bani. A uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii.

Copacul era foarte trist. Tanjea dupa intoarcerea baiatului, la fel ca o mama cu sanii plini de lapte, dar care si-a pierdut copilul. Intreaga sa fiinta tanjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l strange la piept si a se usura. Cam la fel tanjea si copacul nostru, intreaga sa fiinta era in agonie.

Dupa multi ani, baiatul, devenit intre timp adult, s-a intors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino si imbratiseaza- ma". Barbatul i-a raspuns: „Termina cu prostiile astea. Faceam asemenea lucruri pe vremea cand eram un copil fara minte". Egoul considera iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilareasca.
Copacul a insistat: „Vino, mangaie-mi crengile. Danseaza cu mine". Barbatul i-a raspuns: „Termina cu flecareala asta stupida! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Imi poti oferi o casa?"
Copacul a exclamat: „O casa? Bine, dar eu traiesc faorte bine, fara sa stau intr-o casa". Singurii care traiesc in case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi ale lui Dumnezeu traiesc liber, in natura. Cat despre oameni, cu cat casa in care traiesc este mai mare, cu atat mai mici par in interiorul ei.
„Noi nu traim in case, dar uite ce vreau sa iti daouiesc, imi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor".
Fara sa stea pe ganduri si sa piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericita chiar si atunci cand ii sunt taiate membrele de catre cel iubit. Iubirea nu stie decat sa daruiasca. Ea este intotdeauna pregatita sa se ofere in intregime.

Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce in urma macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din nou.
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa il strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata canta in bataia vantului. Vanturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul sau a reusit sa rosteasca o ultima chemare: „Vino, vino, dragul meu prieten".

Timpul a trecut, iar barbatul a imbatranit. Odata, se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub copac. Acesta l-a intrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit in sfarsit, dupa foarte, foarte mult timp".
Batranul i-a raspuns: „Ce poti face pentru mine? As vrea sa ajung intr-o tara indepartata, sa castig si mai multi bani. Pentru asta, am nevoie de o barca".
Fericit, dupa ce sa gandit doar o clipa, copacul i-a raspus: „Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel in tara aceea indepartata, pentru a castiga mai multi bani. Dar, te rog, ai grija de tine si intoarce-te cat mai repede. Voi astepta de-a pururi intoarcerea ta".
Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat.

Acum, din copac nu a mai ramas decat radacina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare intoarcerea prietenului iubit. A asteptat mereu si mereu, constient insa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai intoarce niciodata. Egoul nu se duce decat acolo unde are ceva de castigat.

Odata, m-am asezat langa ciot. Acesta mi-a soptit: „Am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai intors. Ma tem sa nu se fi inecat, sau sa nu se fi ratacit. Poate ca s-a pierdut in tara aceea indepartata. Poate ca nici macar nu mai este in viata. O, cat mi-as dori sa aflu vesti de la el! Ma apropii de sfarsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai dori ar fi sa aflu vesti despre el. Atunci as muri linistit. Dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigatul, caci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu intelege decat acest limbaj.

Egoul nu intelege decat limbajul acceptarii. Iubirea vorbeste limbajul daruirii.

Osho

Promisiune

Mereu mi-am dorit sa calatoresc. Iar viata mi-a daruit ocazii faine, nesperate si poate putin ciudate de a ajunge in locuri frumoase prin peisaj, prin incarcatura emotionala sau pur si simplu prin insotitor.
Ce fain e apusul la Ranca, cat de linistit e gerul insotit de melodia sufletului la 3200 m privind Adriatica si ce tihna te tine de brat hranind porumbei in Peoples Park! Nu conteaza daca altii simt ce simti, nu pentru toti masura simtirii e aceeasi.
Calatoriile sunt de multe feluri; pamantene sau nu, in fiecare ne regasim o frantura de spirit si intalnim suflete pereche. Acolo nu sunt orgolii, nu este competitie sau judecata stramba. Esti doar tu, farama de energie fuzionand cu alta farama de energie, pur, in credinta si nemasurat temporal.
Si azi calatoresc, mai resemnata si mai linistita, cu drag prin amintiri si vise. Ele nu pleaca, sunt acolo si ma asteapta, ma infioara; le multumesc ca exista si le mangai cu un zambet mai schiop...  

Epilog de aprilie

Pentru ce, viata, pentru ce m-ai amagit 

ca pe-o biata paiata

si mi-ai aruncat farame de soare si lacrimi 

amare? 

Pentru ce, mama, m-ai adus intr-o lume 

unde adevarul se spune doar de glasuri 

nebune? 

Cum sa-mi pot face rostul sortit

daca din tot ce vreodata am visat si-am dorit

nu mi-ai dat, viata, decat o farama,

de ce n-ai oprit mascarada asta

nebuna?

Am zambit si am plans nopti intregi incercand

sa-nteleg planul tau, 

soarta mea, dar din tot ce mi-ai dat

m-a sfasiat

uneori umorul intunecat 

strabatand.

Incotro sa mai merg, mama,

acum n-as mai avea 

teama nici de mine, 

de sfinte nu-nteleg ce ma leaga

si drumul nu-l vad, ori drumul nu ma mai baga in

seama.

Am platit pentru fiece clipa de fericire,

am crezut in iubire

si nicicand nu voi intelege de ce oamenii mint, fug,

de ce au doar o cale meschina ce duce spre

rug 

si pieire.

Am calcat chiar pe cai unde n-am gasit sensul

decat dupa un timp, cand,

o lectie ori o mangaiere

am avut pentru cei suferinzi 

si-am inteles ce inseamna fericirea 

dand.

De ce, viata, blestemul mi-ai dat

sa iubesc, sa cred, sa visez?

Pacat

de carnea ce mereu sfasiata de unghiile celor ce n-aveau

alt sprijin,

vindecata,

pe-altii ii dor organe bolnave,

mie imi bubuie sufletul de simtire

si tu razi

si ma-nveti ce-i durerea-n iubire?

De-ai avut un plan sa plang 

peste-al meu pantec sterp de viata

ti-a iesit, cauta-ti alta paiata

sa viseze, sa spere,

ia o alta muiere

si da-i pofta de miere

si gustul de 

fiere!  

Cel mai frumos suflet

Cel mai frumos suflet este al aceluia pe care il iubesc. Niciodata al meu..
Cu mine sunt cel mult impacata, asa cum impacata si senina ingrijesc o floare muribunda, alinandu-i frustrarea.
Din mine s-ar hrani bolnavi care iubesc viata, care-si doresc ziua de maine, ar vedea cum le cresc copiii si cum nepotii le umplu poala...
Iar sufletul cel mai iubit, pentru care acasa nu mai inseamna aici, pentru care singuratatea e comoda in adevarata sa familie, ar avea sansa sa daruiasca lumii gratia egoismului, zambetul indiferentei si eternitatea nepasarii sale..
Niciodata al meu...