Tuesday, June 14, 2016

Unitati de masura

Incep sa cred ca venim pe lume cu unitati de masura. In palme, in ochi, in urechi sau in pasi. Si in suflet. Daca cele fizice cresc odata cu cresterea noastra fireasca, in timp, cele sufletesti se educa, odata cu bucuriile oferite sau primite, cu amaraciunile sau incercarile pe care le infruntam sau iertam.
Si, inconstient, masuram necontenit, totul. Masuram si etichetam. Ce ne place sau nu. Si propovaduim rezultatele sonor, ca si cum singura noastra treaba pe aici ar fi parerile. Fara sa respectam masurile celorlalti, limitele, fara sa ne celebram sufletele si trairile.
Un peisaj ne place sau nu, putin mai avem vreme sau ragaz sa il simtim, sa ii veneram existenta si minunea naturii, sa ii respectam linistea. Asa facem si cu alte suflete. Le masuram invelisul, carcasa, ne bucuram de ce ne dau, de cum arata, de ce ne gadila orgoliul, apoi dupa caz, le folosim sau le aruncam...
Sa ramai rabdator si impacat in lumea aceasta...e poate nebunesc de dulce...

Thursday, March 24, 2016

Sufletul meu nu putea avea un dialog cu ratiunea voastra.

M-ati inselat, mintit, folosit, amagit...
M-ati parasit, uitat, umilit, injosit, furat, tradat...
Apoi mi-ati zambit; cateva zile ati avut nevoie de mine sau de ascultarea mea. Sau asa "dadea bine". Sau, cine stie, erau sarbatori si deveneati piosi.
Apoi v-ati intors la a fi voi.
V-ati razboit cu mine, ati tipat, m-ati judecat, m-ati catalogat. Dupa ingustimea mintii voastre m-ati numit si cu putimea sufletului vostru mi-ati dat masura fiintei.
Si nu v-a pasat ce furtuna ati ridicat. Singura mi-am numarat lacrimile spuse sau ascunse, doar eu mi-am fost alaturi si mi-am ingropat si pomenit tacerile.

N-am raspuns, e drept. Sufletul meu nu putea avea un dialog cu ratiunea voastra.

Eu mi-am gasit fericirea in a exista si a ma bucura ca voi erati. Ca va puteam asculta, ca va intovaraseam clipele grele sau alinam o apasare. Ca ma daruiam.
Si am crezut, ca un copil ascultator, ca binele naste bine si sinceritatea se rasplateste cu ea insasi.

Si nu regret o clipa, e exercitiul sufletului meu sa cred in oameni, sa fiu naiva si sa visez. In cele din urma, visele mele sunt baloane care ma poarta gratios creand bine si frumos din orice, fara sa tarasc zilnic saci de gunoaie in inima..Pentru ca si inima, ca si casa, se primeneste, se aeriseste, se imbraca de sarbatoare in fiecare zi pentru a celebra miracolele ce se nasc si se intampla.

Am invatat sa nu ma mai supar, sa nu mai las orgoliul sa-mi guverneze simtirea. Fiecare om are dreptul sa isi parcurga drumul cum simte, cum isi imagineaza si cu pasul comod lui. Daca e sa fim sinceri, drumul e mai placut insotind un alt suflet, daruindu-i ce ai, ce esti si continuand mereu si mereu sa mergi, pe drumul tau, singur si zambind. Daca...
Suntem, singuri responsabili, pentru ceea ce oferim, nu pentru cum primesc ceilalti si ce ofera. Sau daca...

Si-am invatat sa spun Multumesc si Te iubesc vietii, indiferent de situatie.

Chiar asa..

De ce sa nu traim zambind, visand, bucurandu-ne de sperante ca de baloane ce ne poarta intr-un univers care se creeaza frumos si discret, bland si colorat, pentru noi......in loc sa taram saci cu probleme, frustrari si frici in urma noastra, oriunde mergem...?

Noua toleranta mondiala

Oare de unde a izvorat manipularea?
Cum o fi fost, oare, prima manifestare de orgoliu care a determinat omul sa se considere superior altor semeni si sa le prezinte un adevar personal, cu argumente subiective?
Cum a fost, oare, cand a disparut toleranta si respectul fata de ceilalti..?

Este o saptamana de cand a aparut o lege care interzice total fumatul in spatiile inchise in Romania.
Si de o saptamana citesc- siderata- argumente si contraargumente care ma deterimina sa cred ca Evul Mediu a fost o idila siropoasa. Catalogari, injurii, doua tabere oarbe si surde care se cred atotstiutoare si considera ca au dreptul suprem de a jigni, de a minimaliza valoarea altor fiinte.

Tot in acelasi ton se discuta despre imigrantii care ajung in Europa, in special din Orientul Mijlociu, majoritatea din tabere de refugiati, multi dintre ei din Siria. Evident ca exista dezbateri multiple despre cine este in spatele acestei migratii-se pare- controlata, cum vor fi integrati, cum se vor adapta sau mai exact cine la ale cui traditii se va adapta, dar dincolo de toate aceste intrebari niste oameni se muta, masiv, in alte teritorii. Cu barca, cu familia, fara radacini. Catalogari halucinante ca salbatici, nespalati, primitivi.

Unde se trage linia? Cine detine dreptul de a generaliza, de a judeca, de a cataloga natiuni sau grupuri? Cine crede ca umilirea si crima impotriva unei populatii va aduce gratie divina celorlalti? Cine decide care sunt popoarele care au dreptul sa isi creasca pruncii in pace si educatie?

Este clar, cel putin pentru mine, ca nu exista posibilitatea de a lupta impotriva unui sistem, unei elite. Dar, tot cel putin pentru mine, este clar ca umanitatea, toleranta si ajutorul neconditionat vor fi singurele in masura sa dainuie sistemelor, intereselor geo-politice si ororilor, mai ales celor nemediatizate.
Dar suntem orbi si surzi. Toti. Macinati de problemele noastre cotidiene, ne revoltam doar cand ne deranjeaza ceva in cercul nostru de interese imediate. Ne facem ca nu ne afecteaza problemele de la 3-400 km de noi. Si daca vor deveni ale noastre? Sa nu uitam sa tipam atunci ca Europa, sau cum se va numi atunci, foarte curand, nu ne ajuta pe noi, alesii universului...

Pana atunci, insa, sa ne certam elegant si superior, despre cine/unde/de ce fumeaza...

Wednesday, September 23, 2015

Putere

Una din constantele vietii a fost caracterizarea celorlalti: esti o femeie puternica.
Stiti cine nu mi-a spus niciodata asta? Tata. Nu e de mirare, tatii isi scot rareori fetele din scutece, la fel cum mamele putin probabil sa isi vada vreodata baietii barbati.
Si tata a fost primul care s-a ocupat, la propriu si la figurat, sa devin o femeie puternica. La propriu, avand grija sa ma invete cum se construieste o casa. La figurat, invatandu-ma gustul amar al copilului ramas in urma.
Au trecut multi ani pana am invatat ca parintii nu primesc copiii cu instructiuni de folosire. Ca nu sunt deloc invatati ce sa faca, ce sa spuna, ca functionalitatea aparatului reproducator nu este direct proportionala cu empatia sau intelepciunea. Tarziu am inteles ca afilierea pe linie de sange nu e neaparat o familie si ca atasamentele si regulile oamenilor nu sunt neaparat cele ale universului.
De cele mai multe ori, oamenii folosesc termenul "putere" pentru a desemna o persoana capabila sa treaca peste multe greutati. Prin urmare, orice intampinam in calea noastra si incercam sa depasim luptandu-ne cu situatia respectiva ne da putere. Urmatoarele situatii de depasit ne vor fi obstacole mai mici, pentru ca deja suntem obisnuiti cu greutatile. E logic, nu?
Pe cale de consecinta, la 50 de ani ar trebui sa nu ne mai mire nimic si sa nu ne mai doara nimic. Asa e, oare?
Oare chiar viata e un parcurs aplicativ cu elemente din ce in ce mai grele ce trebuie depasite? Oare chiar puterea e capacitatea de a trece peste? De a razbi? Oare chiar ne luptam cu ceva sau pur si simplu ne obisnuim cu situatii noi, ne adaptam lor si ne continuam firesc drumul?
Oare chiar puterea si rezistenta ne caracterizeaza? Oare nu ele ne fac cele mai mari deservicii si, desi la prima vedere suntem suficient de puternici sa trecem peste, luptandu-ne cu cele ce viata ni le da de trait, deseori nu intelegem ce traim si nu ne invatam lectile? Oare lupta nu ne orbeste si orgoliul de a invinge nu ne abate atentia de la adevar?
Si daca adevarata putere este de fapt curajul de a privi inauntrul nostru, de a ne cauta sensul si de a ne accepta? Sincer, cand ati stat in singuratate si ati vorbit cu voi? In liniste si adevar simplu..
Interesanta experienta de a ne dezbraca de tot ce ne inconjoara, de tot ce e material si tangential fiintei noastre. De a sta singuri cu visele, asteptarile, ratiunea si realitatea trupului. De a ne accepta, ierta, de a ne simti, pur si simplu, de a ne simti fiecare bataie de inima si limita a puterilor mintii.
Daca ce gasim acolo, in singuratate, este ceea ce putem iubi, pe noi insine, suntem puternici. Daca e mai frumoasa imaginea pe care ne-am creat-o si ne convine mai mult, ne aliniaza in realitatea celorlalti, atunci suntem degeaba.
Asta inseamna, pentru mine, putere.
Si, mi-ar placea, intr-o zi, sa fiu puternica... Sa nu mai ajung acolo, in dragoste fata de mine insami si de viata, doar in momente de meditatie, ci sa fie o stare permanenta, de normalitate si firesc. Sa nu mai plec in cruciade cu himere ale propriilor asteptari.

Thursday, July 16, 2015

Savarsire

Una din cele mai fascinante trasaturi umane este achitarea propriului eu de orice apasare sau responsabilitate. Daca am folosi energia cu care ne aparam nevinovatia in scopul de a vindeca sau a educa pacea sau agricultura, am fi departe ca specie.

Bunaoara, urmariti-ne si urmariti-va cum ne scuturam de orice chestie care ar putea altera imaginea pe care ne-o dorim despre noi. Cum, facand alegeri care dor si ne dor (pe cale de consecinta, ulterior), ne gasim motivatii pentru alegeri, motivatii destul de clare si puternice. MINTEA face sa gasim solutii ca, ceea ce doare SUFLETUL sa nu mai doara, sa ne minta fiinta ca e bine.

Toti avem o amanta perfida, inselatoare, pe mana careia lasam toti TOTUL- mintea. Este o curva ieftina, care ne-o trage mereu, ne explica, ne calculeaza, ne demonstreaza. Pe moment este comod sa ne furnizeze aceste argumente, sunt logice, clare, sunt tot ce ne-am dorit.
Tristetea vine mai tarziu, cand mintea se preocupa cu urmatoarele minciuni si sufletul se vede singur cu durerea sa, cu alegerea pe care n-o poate intoarce, n-o poate obloji si nu o poate cuprinde. Si, paradoxal, desi rational suntem bine, toate socotelile sunt pe plus, copiii bine, la scoala, casa curata, parintii sanatosi, sufleteste suntem pustii.

Cum sufletul se hraneste cu energiile altor suflete, este imposibil sa il inviti la masa ratiunii si sa-l saturi. Cu sufletul poti merge de manuta pe cararea acceptarii, a iertarii si a iubirii. A acceptarii faptului ca te-ai lasat calauzit de minte, a iertarii gandurilor ce te-au tinut prizonier si a iubirii momentelor in care viata ti-a fost prietena si tu ti-ai fost fidel.

Cred ca listele de facut la inceputurile de drum sau an ar suna cel mai cinstit asa: Ajuta-ma, Doamne, sa fiu, sa simt, sa exist, sa nu ma uit, sa nu ma indoiesc si sa ma iubesc. Pentru ca atunci, grauntele de divinitate din mine isi va savarsi materializarea si Te voi sluji si pe Tine. Amin!

Sunday, May 10, 2015

... Ego-ul meu care a avut asteptari sau si-a imaginat ca poate fi important...

Exista o teorie conform careia ne alegem destinul inainte sa ne nastem in fiecare viata.

Intotdeauna am iubit modul in care oamenii se bucura de cadouri, mai ales de Craciun. Sau cum se bucura de surprize, cand primesc ceva neasteptat. Sunt fericiti, se imbata cu sentimentul acela, se simt importanti, prioritari, apoi pun sentimentul si cadoul deoparte si isi vad mai departe de viata.

Probabil ca in viata asta mi-am ales sa ma bucur de fericirea oamenilor care ma primesc sub forma de cadou. Indiferent ca sunt parintii mei, prieteni sau necunoscuti. Si este inimaginabil, covarsitor  sentimentul de a face fericiti sau macar linistiti sau importanti sau prioritari oameni pe care viata mi-i scoate in cale. Chiar daca uneori inteleg doar in timp ce rol am avut.

Si daca pleaca si ma pun deoparte si-si vad mai departe de proritati, din care eu nu fac nicodata parte, nu am niciun drept sa simt ca nu am primit vreun cadou. Pentru ca l-am primit: au fost, chiar daca doar pentru cateva clipe, zile, ani, fericiti.

Iar singurul lucru pe care il am de facut apoi este sa fac un mare misto de ego-ul meu care a avut asteptari sau si-a imaginat ca poate fi important...