Viata nu ne trimite intamplator nicaieri si nu ne aduce intamplator oameni in cale.
Ca uneori obosim sa cautam sensul a ce se petrece cu noi, se mai intampla.
Nu toti ne dam seama ca se petrece ceva, nu toti ne dam seama ca obosim..
Multi punem pe seama fatalitatii sau a lui Dumnezeu succesele sau esecurile. Nu avem capacitatea, deseori, sa ne asumam ce gresim, sa ne cerem iertare celor carora le gresim sau sa discutam despre asta. Nu toti avem coloana vertebrala pentru a ne sustine parerile, nu toti spunem ce gandim cu adevarat, uneori ascunzandu-ne in spatele etichetei sociale sau a unor relatii pe care "se cuvine" sa le pastram.
Nu toti ne respectam suficient, dar ne asteptam sa o faca altii. Nu toti ne dam interesul sa cream, sa ne cream permanent, sa ne imbunatatim, dar ne asteptam sa o faca altii pentru noi si suntem dezamagiti de egoismul celor ce nu o fac.
Nu toti suntem capabili sa visam, dar gasim hibe in visele altora.
Nu toti iubim pe cei din jur, dar daca cineva ne baga in seama ne simtim importanti si nu raspundem. Hilar, unii se simt importanti de la natura.
Nu toti suntem la fel. Dar toti trebuie sa gasim o masura comuna ca uneori sa impartim aceeasi felie de planeta pe care sa convietuim.
Dar, uneori obosim. Asa cum patesc eu acum.
Si atunci ne exilam. Asa cum fac eu acum.
In sufletul meu. Pentru ca imi dau seama ca am obosit, ca se petrec destule in jurul meu care nu au consistenta, pentru ca prefer sa tac decat sa spun ce gandesc, pentru ca ma respect si imi respect sentimentele si convingerile- pe care nu le vreau tarate in orice barfa ieftina, pentru ca vreau sa-mi protejez visele ca fiind cea mai importanta avutie acum, pentru ca sunt destui importantissimi in jur care sa fie contemplati.
