Indraznesc sa spun ca este cel putin ciudat felul in care traim, ne conditionam pe noi insine si pe ceilalti. Si cat orgoliu, doamne cat orgoliu macinam zilnic de nu mai incape dragoste, compasiune sau sinceritate in noi.
Nu, serios, cine ne credem de avem atatea pareri pro sau contra celor din jur? Ce for suprem ne-a dat calitatea de a judeca cum traiesc altii? Ce daca altul alege altfel decat spune ratiunea noastra, e viata lui si dreptul lui sa o faca. Nici ca e bine nici ca e rau nu avem dreptul sa judecam, e stramba judecata si stramb sufletul care o emite...
Cine, unde decide ca parerea noastra e lege suprema si oricine ne iese din cuvant greseste? Daca maine murim, cel ce ne iese din cuvant moare de foame oare? Sau respira usurat, ca i-a disparut judecatorul suprem?
Unde e loc de dragoste si respect cand ratiunea cu ale sale apendice false e ingrosata zilnic de orgoliu? Unde, intre atatea invinovatiri si false motive de repros, vor oamenii sa gaseasca drumul inainte si puterea sa paseasca? De unde, dintre cioburile minciunii de sine si de altii, sa cladesti armonia zilei de azi? De e atata rautate frumos exprimata in judecati de valoare cand fericirea este pura, doar tinand de mana sufletul celuilalt?
De ceva timp m-am dat un pas inapoi sa vad totul mai clar. Si vad multe ruine in jur, ruine prin care oamenii isi cauta anii, tineretea si sensul. Si stii ce e trist? Ca au fost atatea clipe frumoase pierdute in anii trecuti, in sensul trecut si in tineretea trecuta, umbrite de orgolii, lupte si judecati strambe.. Dar ne intrebam de ce nu suntem invaluiti intr-o dragoste pura, ce dainuie si e nepieritoare..
Cum sa o vedem, cum sa o simtim, cand sufletul ne este amputat de ganduri si socoteli? Desi ea exista, este pura si perpetua. Este dragostea cu care ne nastem, pentru viata, pentru orice fiinta. Este cea ce se releva in noi cand suntem mici si cand ne indragostim. Cand ne ajunge prezenta celuilalt si ne este ca un drog. Apoi, insa..ne conditionam. Pe noi si pe ceilalti. Si ne afundam in conditii, vrem mai mult si vrem bani, standarde, imagine, concedii, functii, ne atasam de rahaturi scumpe si ne e teama sa renuntam la ele, pentru ca ele ne dau o imagine in societate si asa ne vedem. Prin ochii celorlalti. Prin viata celorlalti. Ce pierdere de vreme!
Te intreb, cand ai avut bani, ti-ai cumparat ceva important sau ai ajutat pe cineva? Poseta noua putea fi o luna de mancare buna pentru o familie. Si asta e dragostea. Gandul bun pentru cineva in nevoie face cat 30 de cine scumpe in centru. Si asta e dragostea. Ingrijirea unui animal in suferinta e dragoste si nicio mangaiere nu costa mare lucru...
Cum cele mai frumoase cadouri pe care le primim in viata sunt mangaieri sincere, simple si care ne imbratiseaza sufletul pentru totdeauna.
