Mă uit pe geam- e prima ninsoare a iernii nerăbdătoare; să-mi pun o dorință? Câtă determinare pe un fulg ce se va topi imediat ce atinge pământul să-mi vegheze mie idealurile?
Să mă duc cu gândul la pârtia încărcată de senzații și fericire pe care o voi îmbrățișa curând?
Da....curând, dar azi? ... Dar acum?
Singura clipă care îmi aparține este asta și în ea cad fulgi zâmbind ștrengărește dorințelor mele. Nici că-mi lipseste ceva. Am joaca asta perpetuă, copilăria care nu vrea să fugă din colțul gurii. Am torsul mut al pisicii alintate din vârful genelor, am neliniștea din buricele degetelor. Mă gâdilă zâmbetul gleznei și mă îmbufnez la nara stângă când am vreme. Sau chef.
Ce dorință? Pentru? Ce idealuri pentru care să chinui secunde și să ascund ani? Ce planuri comode cand mă am pe mine oricând, când pot și vreau și știu și simt? Cum aș putea ștrangula simțirea gleznei în plictiseala minții? Capriciul buzei nu-l pot îngrădi în formă, n-aș vrea, n-aș fi eu.
Nesigură, palma dreaptă, născută a doua și educată cu greu, se odihnește acum pe inima mea. Îmbrățișare caldă, odă în metru straniu, fără repetiție generală sau trac.
Mă uit pe geam, fulgii nu contenesc a mă îmbia să pun dorințe. Mă întreb..., ce aș mai putea cere vieții? Zâmbesc gandului și mi-e destul. Mi-e mult, pace și eu.
