Exil in mine

Viata nu ne trimite intamplator nicaieri si nu ne aduce intamplator oameni in cale.
Ca uneori obosim sa cautam sensul a ce se petrece cu noi, se mai intampla.
Nu toti ne dam seama ca se petrece ceva, nu toti ne dam seama ca obosim..
Multi punem pe seama fatalitatii sau a lui Dumnezeu succesele sau esecurile. Nu avem capacitatea, deseori, sa ne asumam ce gresim, sa ne cerem iertare celor carora le gresim sau sa discutam despre asta. Nu toti avem coloana vertebrala pentru a ne sustine parerile, nu toti spunem ce gandim cu adevarat, uneori ascunzandu-ne in spatele etichetei sociale sau a unor relatii pe care "se cuvine" sa le pastram.
Nu toti ne respectam suficient, dar ne asteptam sa o faca altii. Nu toti ne dam interesul sa cream, sa ne cream permanent, sa ne imbunatatim, dar ne asteptam sa o faca altii pentru noi si suntem dezamagiti de egoismul celor ce nu o fac.
Nu toti suntem capabili sa visam, dar gasim hibe in visele altora.
Nu toti iubim pe cei din jur, dar daca cineva ne baga in seama ne simtim importanti si nu raspundem. Hilar, unii se simt importanti de la natura.

Nu toti suntem la fel. Dar toti trebuie sa gasim o masura comuna ca uneori sa impartim aceeasi felie de planeta pe care sa convietuim.
Dar, uneori obosim. Asa cum patesc eu acum.
Si atunci ne exilam. Asa cum fac eu acum.
In sufletul meu. Pentru ca imi dau seama ca am obosit, ca se petrec destule in jurul meu care nu au consistenta, pentru ca prefer sa tac decat sa spun ce gandesc, pentru ca ma respect si imi respect sentimentele si convingerile- pe care nu le vreau tarate in orice barfa ieftina, pentru ca vreau sa-mi protejez visele ca fiind cea mai importanta avutie acum, pentru ca sunt destui importantissimi in jur care sa fie contemplati.

Ne-am pierdut..

Nu chiar atat de demult, oamenii se trezeau odata cu soarele, pentru ca ziua avea dimensiuni in functie de cat statea soarele pe cer. Apoi aveau activitati fizice, hraneau animalele cu care se ajutau in gospodarie si la munca din camp, procesau si depozitau hrana lor si a animalelor.

Aveau o zi libera, in care se odihneau si se adunau ca familie in jurul mesei, depanand povesti si planuri de viitor. Multumind pentru putinul pe care il aveau.

(Mi-a trecut prin cap ca poate suna usor desuet si idilic ultima fraza, dar prefer sa alunec pe panta siropoasa decat sa accept caserola de incalzit in microunde)

Azi viata se desfasoara dupa alte tipare. Omul modern munceste de 100 de lei pentru credite de 1000000 de lei. Credite pe care nu si le permite si vor munci 3 generatii sa le plateasca. Asta presupunand ca sistemul financiar va continua sa existe in felul cum exista astazi. Pleaca dimineata devreme, dupa nopti de somn insuficient si dezechilibrat, isi petrece ziua intr-o patratica meschina, tanjind la un birou individual, care i-ar alina multe din frustrarile acumulate.

Omul "modern" este incorsetat in munca foarte putin productiva cam 2/3 din zi. Existenta energiei electrice nu mai pune probleme in a sta la nesfarsit la birou, indiferent ca afara s-a intunecat de mult sau ca e canicula. Mananca ce apuca, in general mizerii, eventual pe tastatura computerului, pentru ca intre timp mai trage cu ochiul la un email sau la o statistica. Nu exista siesta sau placerea de a manca, exista doar o necesitate.  O necesitate este cafeaua de dimineata, altadata savurata, o necesitate este pranzul asezonat cu medicamente ce trebuie luate inainte sau dupa masa, iar cina este un simulacru intre dieta sanatoasa si 2 filme in premiera.

Cred ca nu exagerez spunand ca o necesitate este si relatia sexuala, de multe ori consumata la birou sau cu colegi de munca, poate pentru ca sunt cei cu care se interactioneaza majoritatea timpului, poate pentru ca este mai comod asa...

Si in fond pentru ce muncim? Avem cultura? Avem timp de mers la biblioteca, la teatru, avem curajul de a merge cu copilul la un meci? Avem timp sa facem copii, sa-i crestem? Mai putem face copii, sau suntem tot mai sterili si mai otraviti? Ne permitem concedii? Ne permitem un nimic cumparat doar pentru ca asa simtim? Nu. Pentru ca intaietate au ratele, inrobirea intr-un sistem comun de sclavagism modern, in care muncesti pentru a plati de 3 ori pretul unei proprietati, oricat de minuscula ar fi ea.  Muncim ca sa avem un acoperis. Si sa mancam cate ceva.

A, sa nu uit, si muncim sa ne cumparam medicamente. Pentru ca sistemul uman este in involutie, nu mai are imunitate si nimic in comun cu evolutia fireasca, se imbolnaveste din orice si este imbolnavit de tot ce ii iese in cale: mancare, cosmetice, aer, apa. Pentru ca suntem otraviti fizic si psihic, ne sunt chircite trupurile in sarabanda "vitaminelor", a mancarii "organice", a terapiilor, a drogurilor si a tutunului, a hranei modificata genetic, a ingrasamintelor; cand eram mica rula o ecranizare dupa Agatha Christie in care o sotie isi otravea sotul temeinic, in fiecare zi, cu o cantitate infima de arsenic in ceai, atat de mica incat omul nu sesiza schimbare de gust- a durat 2-3 ani pana a murit. La noi cat credeti ca mai dureaza?

Am pierdut umanitatea, mila, compasiunea, prietenia. Ne-am pierdut conditia. Nu mai avem mare lucru in comun cu natura, oare cum ne mai suporta? Sau cat?

Forme

Suntem o societate ahtiata dupa "am" si "insemn". Foarte putini, din ce in ce mai putini, ne mai intrebam ce simtim, de ce simtim, ce consecinte va avea.., cat ne mintim, cat de viciat ne hranim trupul si sufletul, ce oferim celor din jur, cat multumim, cat suntem recunoscatori etc...

Platim scump apartenenta la societatea de consum mondiala, in care nu mai este necesar nimanui fondul, atata timp cat poti cumpara forma. Suntem atat de asaltati de forme, incat pierdem esenta. In goana zilnica dupa un ritual social cu care ne-am obisnuit, dupa care ne ghidam orbeste, ne mintim ca suntem bine, ca am reusit sa mai achizitionam ceva, mai ales ca slava Domnului avem cu ce si avem de unde. Si trece momentul in care ne bucuram ca "avem", ne simtim privilegiati ca altii observa ce "avem" noi, constientizam ca nastem sentimente de invidie in jur si ignoram...
Dar momentul trece, altii "au" maine altceva mai nou, mai scump; manati toti de o competitie surda vom continua acest joc periculos.

Degeaba"avem", daca in adancul sufletului putini sunt cei care nu se simt pustii si inutili. Putini sunt cei care nu au regrete de genul "cum ar fi fost daca..." sau "poate am gresit atunci...". Putini sunt cei care pretuiesc momentele simple, alaturi de un suflet drag.. Putini sunt cei care care trateaza fiece clipa ca fiind, poate, ultima; putini au ceva fond intre atatea forme...
Scoala nu mai educa pe nimeni, cel mult instruieste cat de cat. Cine ar avea nevoie de indivizi care sa stie sau sa gandeasca, unde in economia mondiala mai contam ca suflete?  Cui mai pasa de sensibilitate, daca nu e la reduceri?

Si ne dezradacinam. Nu stiu altii, dar noi, romanii, cu siguranta. Va veti grabi sa constatati ca m-a apucat dorul de tara- nimic mai neadevarat. Doar ca alegand zilele trecute cateva nimicuri pentru bradul ce va sa fie impodobit in cateva saptamani, mi-am dat seama ca sunt la al 4-lea set de podoabe de brad... si cu siguranta ar fi fost frumos sa pastrez mult timp ornamentele copilariei. Nu ma leaga nimic de copilarie decat amintirile mele... Oare cu atat ramanem in final?

Ironic, aici nu am nimic, dar insemn totul pentru un om. Asta se cheama fericire.

Dansam pentru ei

Intr-o lume haotica si tot mai lipsita de valori, exista magia de a deveni vedeta; indiferent ca dansezi sau canti exista o emisiune unde, dupa o prezentare dramatica a vietii, ai sansa sa te dai in spectacol.
Au fost inlocuite spectacolele cu gladiatori cu emisiuni mondene, atata doar ca acum soarta nu mai atarna de un police iar audienta gusta barfa de moment dupa care uita.
La anul si painea aruncata catre tribune va fi mai dulce, fiind an electoral.
Acum cu recensamantul lui peste prajit or sa afle noutati despre tot ce vor si ce nu vor, incalcand orice norma de respect sau intimitate a cetateanului. Orice vecin va fi fericit sa dea toate detaliile picante pe care le stie sau le banuieste despre tine, ca doar la barfa si pierdut timpul suntem cei mai priceputi...
Sunt curioasa care va fi ponderea demografica dupa acest recensamant. Un adevar pe care doar il banuim, dar mai speram inca sa nu fie adevarat. Ei bine, eu cred ca este...
Dar suntem bine, intre timp mai visam la echipa lui Smiley sau a Loredanei, mai dansam putin, ne mai minunam de un accident auto ca de o reprezentatie de ursi polari etc. Circul e in oras permanent la romani...

Imparteala

Ieri, in drum spre niste prieteni, am cumparat pentru juniorul lor 2 oua Kinder. Evident ca surprizele innebunesc orice junior :)
Apoi, la iesirea din Brasov, la un semafor, un baietel cu ochi incredibil de expresivi, cersea niste banuti. Nu sunt un fan al incurajarii cersitului, dar ochii pustiului m-au frapat si, in cautarea a ceva "bun" pentru sufletelul lui in masina, am dat cu ochii de ouale Kinder. I-am dat unul.
Copilul s-a luminat la fata. In mintea mea era ceva de genul "Nu-i pentru cine se pregateste, e pentru cine se nimereste...". A multumit politicos si s-a retras pe marginea drumului, desfacand infrigurat oul in cautarea surprizei. Cand s-a facut verde, si-a ridicat ochisorii catre mine si mi-a zis "Sarumana, tanti". Era atata candoare si fericire in ochii lui, in sufletul lui...

Nu e prima data cand constat ca adevarata pomana pentru un suflet ce nu mai este intrupat printre noi nu se face cu tam-tam si sobor, ci atunci cand cineva chiar se bucura din suflet pentru ceva ce primeste.
Si nu e prima data cand am certitudinea ca orice suflet poate fi educat si sensibilizat, atunci cand este tratat cu demnitate si respect. Copilul care cerseste la semafor primeste bani si daca are noroc isi face norma zilnica pentru cei ce-l trimit acolo, dar din cand in cand se bucura de ceva bun, firesc de primit de la orice "tanti" sau "nene" trecator intamplator prin acel loc, care nu contribuie la un plan de realizat pe zi, ci contribuie la a-i indulci copilaria incorsetata de conditia sociala pe care o are. Nu e vina lui ca e acolo, nu are discernamantul necesar sa aleaga, ci este doar o victima, din pacate pierduta pentru socitate..

Copile cu ochi scanteietor din intersectie, nu pot decat sa sper ca viata iti va da ocazia sa alegi sa iesi din mocirla si sa mergi la o scoala, sa iti cresti copiii in demnitatea si respectul pe care orice fiinta umana le merita.

Disparitii..

Si prieteniile mor. Intr-o zi constati ca nu mai esti ce erai pentru unii. E surpriza?
Primul impuls este sa vezi ce se intampla, sa te ingrijorezi ca nu cumva prietenul sa aiba probleme, sa se retraga pentru a-si linge niste rani, pentru a-si ascunde niste traume etc.
Discuti, te zbati, ceri cerului sa te lumineze.
Apoi intelegi, incet si dureros, ca fara preaviz ai fost lesne inlocuit.
Fara preaviz. Cum vine uneori si moartea.

De fapt, cand un prieten te reneaga e ca si cum ai muri putin...
Sau ca si cum el ar muri putin.....?
Mai ales atunci cand va credeati ca fratii, atunci cand ani va leaga.. E frustrant? E umilitor? E de neinteles, de necuprins, de necrezut?
Poate e doar trist...

Jurnal de lehamite 1

Din viata fac parte si tepele. Pentru unii asa se cheama, pentru mine inseamna investitii gandite doar pe termen foarte scurt.
Indiferent ca investim in proprietati, in oameni, mai devreme sau mai tarziu invatam ca nu poti doar sa castigi, ci trebuie sa accepti sa pierzi, sa lasi sa treaca. Dar e greu sa o faci cu fruntea sus, atunci cand ai asteptari.
Atunci cand crezi in oameni si in potentialul lor moral, se cheama ca esti prieten. Asta daca si ceilalti cauta potentialul tau moral si prietenia ta.
Daca pentru ceilalti, insa, esti doar un potential financiar, atunci esti dobitoc crezand in relatia de prietenie. Pentru ca nu exista, atunci cand sunt in cauza banii. Exista oportunitati financiare, speculatii de moment, de pe urma coraro, pe moment, toti castiga in procente diferite, dupa care toti isi vad de viata. Idealistul ramane ganditor, nedumerit de ce totul s-a sfarsit.

Exista, insa, javra citadina care are senzatia ca daca a castigat azi 100 de lei, 1000 de lei sau 1.000.000 lei, egal ce suma, nemuncind si profitand de buna credinta a unui om cinstit, va avea parte de bani, se va bucura o viata de  ei, isi va construi un viitor luminos si va fi fericit. Am multe exemple in cap.

Mentalitatea asta romaneasca, de moment si de birt satesc, este un izvor nesecat de incredibile debitatii sau cum s-or numi.. Fiecare zi de plai mioritic aduce halucinante replici de o savoare a stupiditatii greu de urmarit si de inghitit. Puneti laolalta oricare dintre "gastile" pe care le cunoasteti si asta va va oferi momente de barfa inimitabila, mai presus de orice reality show sau serial filmat. Daca vreti amanunte savuroase din orice va intereseaza si mai ales nu va intereseaza, ascultati discutiile soptite dintre doua foarte bune prietene aseara in club, azi la o cafea, discutand despre "scarba" care aseara dadea de baut cu ocazia zilei de nastere. Cu alte cuvinte azi ne lingem, maine ne scuipam pe la toate colturile, dar ne pastram imaginea ca deh, trebuie sa cunoastem oameni si sa fim cunoscuti, iar statutul in societate e o chestie cu care nu te joci!

Mi-e lehamite. Am auzit atatea variante ale atator oameni incat mi-e greu sa le procesez, d-apoi sa le cred sau sa le memorez. Un lucru mi-e insa clar: daca esti bun esti luat de fraier. Daca esti saritor esti un imbecil. Daca nu ai bani esti parlit. Daca ai bani esti acuzat ca nu ajuti si pe altii. Daca nu ajuti esti nesimtit. Daca inviti oameni in casa te vor manca de viu comentand cum ai si ce ai; daca stai in centru te dai mare, daca stai la periferie esti vai-de-mama-ta.
Nu generalizez. Am avut norocul sa-mi cern prietenii. Pana la proba contrarie... Mai tare ma doare cand altii dragi si apropiati mie invata lectia amara a unor relatii considerate prietenii, care sunt niste oportunitati obosite...

Dar ajung la concluzia ca pentru a cerne prieteniile, viata ne da ocazia sa cunoastem mii de oameni din care sa avem baza de selectie. Si nu poti invata oamenii sa fie oameni,decat daca au sub 7 ani si cresc in casa ta. Pe ceilalti ii poti doar observa si poti tine distanta, atunci cand constati ca iti faci un serviciu stand cat mai putin in preajma lor.

Cand de fapt e atat de simplu....

20 mai 2011
Universul este atat de vast cat ne ingaduim noi sa cuprindem..
Stau cateodata si urmaresc jocul pisoiului meu de 5 luni. O mana de suflet cu blanita alba si mieunat mut; inca nu stie sa pronunte limba pisiceasca. Si-n jocul lui este o aventura perfecta, dincolo de intruparile gandite de oamenii pentru a satisface setea innascuta de vanatoare a felinelor. El gaseste inamici doar de el stiuti in nimicuri, in fosnete discrete ale unor pungi banale, in firul cu bumbi al jaluzelei sau in frunza cazuta de la o floare de pe pervaz. Totul este in imaginatia lui, razboaie cu balauri si zmei, soricei nevazuti, dar cu siguranta foarte agili. Sunete care noua ne sunt banale lui ii suscita atentia si pornesc un carusel de joaca lipsita de griji sau oprelisti.
Spiritul lui a cuprins de 3 luni incoace intreaga casa; prietenii in vizita zambesc candid la vederea lui; chiar si static smulge un zambet ascuns din cauza fizionomiei de persan.

Si asa, zilnic invat de la Cookie ca universul e atat de larg cat sunt dispusa eu sa il vad, ca fericirea poate insemna o simpla toleneala sub o raza de soare, cu nasul ascuns in blanita cozii si cu vise jucause.

06 august 2011
Intre timp...
Saptamanile ce au trecut am gugalit in cautarea de sfaturi despre cum trebuie sa te comporti si ce se intampla atunci cand pisica trebuie sa fete si te vezi in situatia de a-i face cezariana. Nu sunt multe de ajutor pe net, de aceea m-am gandit sa notez pas cu pas cele petrecute, poate vor fi de ajutor.
Am plecat cu Sara la ora 21 la doctor. Era ziua 69, vineri 8 iulie 2011.
Voi trece peste detaliile de pregatire de operatie, la care nu am avut puterea sa asist.
Am sa trec direct la aparitia puiutilor, moment in care doctorul a aplicat un masaj foarte energic si respiratie puternica in boticul puiului, pentru a-i stimula respiratia. Nu a fost atat de simplu, aducerea la o respiratie constanta a durat 15-20 minute. Puii de pisica sunt lenesi la venirea pe lume, iar in cazul cezarienei trebuie masati energic si insistent, cu capul putin mai jos decat corpul pentru a elimina mucozitatile de pe caile respiratorii, care trebuie curatate permanent.
Am plecat acasa cu o mamica dormind si 3 puiuti respirand, cu rezerva primei saptamani de viata in care se vor selecta puii rezistenti si sanatosi.
Acasa, la ora 23, sfatul doctorului a fost sa insistam in a pune puiutii sa suga, dar a fost o munca sanatoasa. In incercarea noastra de a-i face sa suga, betadina (sper ca am scris corect, e vorba de substanta de dezinfectat care se aplica pe cusatura de pe burtica) a transformat totul in mov, mainile noastre, blanita puiutilor. Poate fi important de stiut ca iese de pe piele cu spirt, dar nu trebuie curatata si blanita, se va lua cand ii va linge pisica mama.
Pentru ca operatiunea invatarii mancatului de la mama nu ne iesea, am preparat un laptic pentru micuti, din lapte praf de nou nascuti, galbenus de ou si miere.
Pe la 2 noaptea, am separat-o pe Sara de pui pentru ca incepuse sa se trezeasca dar nu avea coordonare si risca sa se prabuseasca peste pui. Pe la 6 dimineata ne-am trezit cu toti si mami cea proaspata era frenetica in jurul puilor, cam stangace, destul de nedumerita de noua realitate din jurul ei.
Noaptea 1 s-a sfarsit in pace, nani in cvartet dupa ce i-am mutat pe toti intr-un sertar drag Sarei.
Ziua 2 n-a inceput prea bine, unul dintre puiuti nu manca nimic, nici chiar cu seringa nu am reusit sa-l hranesc. Era foarte apatic, in vreme ce ceilalti puiuti cautau burtica Sarei si isi exprimau nemultumirea mieunand hotarat. A durat doar cateva ore pana micutul apatic ne-a parasit...
Ziua a treia ne-a gasit cu o Sara agitata, cumva impartita intre viata ei alintata de dinaintea aparitiei puilor si chemarea instinctului matern. Tangajul ei intre la mine in brate la mangaiat si sertarul cu pui a fost hilar, statea cu ei pana sugeau si adormeau, dupa care redevenea Sara vedeta casei, iar in momentul in care puii ii simteau lipsa si incepeau sa miaune se precipita spre sertar, oarecum ingrijorata. In cea de-a treia zi am mai pierdut un puiut, neasteptat, iar atitudinea mamicii a fost uluitoare, incercand in zadar sa-l readuca la viata. Dupa un timp a uitat sau a renuntat sau instinctul de a-l proteja pe cel ramas in viata a fost mai puternic...
Ziua a patra, dedicata doar celui ramas, a decurs bine, foarte bine chiar. Sara a mancat bine, a dormit in liniste cu puiutul in brate, l-a hranit, l-a spalat, l-a dezmierdat si i-a gangurit incontinuu, parca revarsandu-si tot sufletul asupra lui.
Acum suntem mari, avem 4 saptamani, ochi albastri si nasuc inchis, ca mami. Stim ca este foarte important sa ne spalam, ne poticnim putin la mers si ne trage inapoi burtica cea mare, avem 4 dintisori cu care exploram totul in jur, toarcem asiduu si suntem sanatos tun.
Si pentru micut universul este infinit, chiar daca marginit de ce distinge in jur  si deocamdata de zidurile apartamentului. Una din cele mai interesante experiente a ultimei luni a fost sa-l urmarim descoperind lumea cand a reusit sa-si tina nasucul in sus. Era atat de fascinat de ceea ce distingea in jur, de sunetul vocii noastre, atat de diferit de ganguritul Sarei si totusi placut, pentru ca ne cauta.

Privind-o pe Sara in postura de mama, amintindu-mi tot chinul de a o face bine si de a o vedea sanatoasa si matura, nu pot sa nu ma gandesc ca natura ofera tuturor vietatilor tot ce le este necesar pentru a evolua, pentru a se reproduce si mai ales, le ofera instinctul de a proteja pe cei nascuti, indiferent daca au avut parte de ingrijire materna sau nu. Dincolo de faptul ca este evident ca Sara a fost luata de la mama de foarte mica, ea nestiind sa-si care puiul acum, este totusi un miracol faptul ca instinctele materne au determinat-o sa-si ingrijeasca exemplar puiii, desi nu a trecut firesc printr-o nastere normala, ci s-a trezit cu ei la piept, fara macar sa inteleaga de unde au aparut.

Doar noi ne complicam. Ne zbatem, ne risipim, ne irosim moral si degeaba... 

Uman

Cautand astazi ceva "pus bine", am dat peste niste insamnari ale cuiva, care suna asa:
"Un barbat care umileste o femeie nu merita conditia de om".
Am zambit amar, uitasem de discutia care a generat "declaratia" personajului in cauza, deh, in vremuri de singuratate multi se arata evlaviosi si plini de principii.
Acelasi personaj care ulterior a jignit o femeie, catalogand-o dupa criterii etnice si trimitand-o la plimbare umilita, parasita si dezamagita.

Si atunci ma intreb unde se petrece click-ul mental care transforma mieii in lupi si dezlantuie monstrii?
Unde, in propria frustrare fata de propria fiinta, fata de conditia umana a fiecaruia, sta butoiul de pulbere al carui flotor ajunge la nivelul maxim provocat de propria neputinta de a fi mai mult, de a oferi mai mult noua insine si celorlalti, de a simti mai profund si a intelege mai senin? De unde cuvinte grele aruncate gratuit, ranind si ramanand neuitate, doar pentru a ascunde o neimplinire proprie de moment? Cum, dupa vreme, mai ai curajul a privi in ochi persoana careia i-ai aruncat vorbele grele si apasate in fata, ca si cum nu s-ar fi petrecut nimic? Cum te-ai mai putea intreba vreodata ce gandeste acea persoana despre tine? Unde ne-am pierdut rusinea si respectul fata de celalate fiinte umane, nu doar la nivel de declaratii, ci la nivel de firesc si normalitate?

Voi arunca hartia, nu are valoare mai crescuta decat un fluturas electoral promitand nimic. Dar raman cu gustul amar al gandului ca a devenit un sport national sa spunem altceva decat gandim, animati de diverse interese de moment. Ca nu avem responsabilitatea de a ne asuma ce gandim si ce simtim cu adevarat, ca ne multumim cu compromisuri de moment pentru a ne satisface nevoi de moment, fara a gandi mai profund la consecintele pe termen lung asupra noastra si asupra celorlalti.

Iar faptul ca ne aratam profund spirituali si principiali nu ne exonereaza de pacatul de a fi uneori cruzi, lipsiti de caracter sau ipocriti. Dar despre ipocrizie.. un post diferit.

Toate bune si sa incercam sa nu mai cadem in ridicol incercand sa parem altceva decat suntem.

Si ce..?

... daca nu sunt un om simplu?
... daca nu pot incapea in masura uzuala a asteptarilor societatii de la o majoritate gri?
... daca am vise la care altii nu au indraznit sa gandeasca?
... daca am aspiratii mult superioare ordinii normale?
... daca cred in felul meu in valori depasite?


A judeca un om dupa limitele fiecaruia dintre noi este o aberatie...

Uneori ne miram singuri de inconstienta sau curajul unei hotarari luate acum 10 ani. Si uneori facem greseala sa regretam lucruri din trecut, pentru simplul fapt ca a trecut timpul si ne intrebam "ce-ar fi fost daca..?"
A trai asa cum simti, fara sa faci compromisuri fata de tine insuti, este o virtute. Odata luata o decizie simtind, gandind cu sufletul, aceasta este imposibil de judecat peste timp. Pentru ca, in timp, sentimentele de care eram guvernati cand am luat decizia se vor fi diluat, se vor fi cristalizat si noi ne vom fi schimbat spiritual, moral, emotional. Vom fi evoluat.
Asa ca odata ce am luat o hotarare cu sufletul e bine de mers mai departe, impacati cu gandul ca a fost cea mai buna decizie si nu mai conteaza ce-ar fi fost daca luam alta, cerebrala.

A judeca un om dupa limitele fiecaruia dintre noi este o aberatie...

Si daca mie mi-e imposibil sa rememorez conditiile in care am luat decizii in trecut, cum ar putea altii sa judece pravalirea pieselor de domino ce a urmat si mai ales felul cum a cazut ultima piesa. Pentru ca fiece moment "acum" este doar caderea ultima piesei de domino, care angreneaza, functie de decizia luata in acest moment, directia viitoarei caderi.

A judeca un om dupa limitele fiecaruia dintre noi este o aberatie...

Am spus, acum 20 de ani, parintelui meu spiritual, ca nu intelege cu ce flacara ard eu. A fost unul din foarte putinii oameni din viata mea care a inteles si a respectat declaratia mea de independenta si, desi mi-a disecat microscopic deciziile, nu m-a judecat niciodata. Nu mi-a spus vorbe care sa doara, care sa limiteze, care sa resoarba convingerea mea ca pot, ca sunt, ca simt.

A judeca un om dupa limitele fiecaruia dintre noi este o aberatie...

Viata mea nu a respectat un cliseu social; e putin probabil sa poti ingradi un varsator in meschinatatea ideilor preconcepute pe care majoritatea sociala le impartaseste la coada la castraveti in piata. Asa cum si viata parintilor mei a parasit cliseul majoritar, adaptandu-se unei societati tranzitive. Pentru asta am platit de multe ori, inghitind vorbe amare sau categorisiri superficiale.

Si ce daca oamenii iau decizii in legatura cu propria lor viata? Pe cati din ceilalti ii afecteaza sau macar intereseaza asta, in afara de simpla barfa ieftina? Cati se asigura ca nu o iei razna cand simti ca balansezi deasupra haului aninat de o panza de paianjen stravezie? Cati se intereseaza daca ai mancat sau dormi suficient, cati te amagesc cu o cafea aromata ca sa te scoata din casa cand ti-e greul cel mai greu?

A judeca un om dupa limitele fiecaruia dintre noi este o aberatie...

Singura competitie din viata mea este aceea cu mine, cu limitele mele, cu convingerea ca pot fi si simti mai mult, ca pot ajuta si sprijini pe cei ce au nevoie, ca pot cladi un univers mai bun in care sa traiesc cu familia mea, ca pot creste si educa suflete care sa ajunga oameni, care sa mearga cu fruntea sus prin viata.
Singurul termen de comparatie este EU-l de acum ceva ani, cand sa fiu eu insami imi cam scapa printre degete si ma pierdeam zilnic cate putin.

In rest, accept si ideea ca directia in care va cadea piesa de domino poate fi o surpriza,  dar ador surprizele!

Si ce...?

Firescul fiecaruia

De mai multe ori viata mi-a demonstrat ca uneori cunoastem oameni, asa cum am mai spus, cu roluri episodice in viata noastra. Asa cum poate suntem si noi trecatori prin viata altora. Doar pentru a invata ceva sau doar pentru a-i ajuta pe altii sa inteleaga unele aspecte...
Si uneori doar pentru a cunoaste pe cineva din anturajul acestora, cineva pe care sa sprijinim in momente grele sau alaturi de care sa ne bucuram in momentele fericite.

Este si cazul unor dragi prieteni, cu care poate nu aveam cum sa ma intalnesc in viata altfel.
O femeie deosebita, care a ajuns la varsta cand glasul varstei biologice urla dupa stabilitate, familie, copil si toate celalalte, firesti poate, in viata unei femei. O femeie speciala care nu si-a dorit altceva decat o viata normala (cat de desuet in ziua de astazi) alaturi de omul pe care il iubeste. O femeie absolut normala care la momentul cand a descoperit ca poarta in pantece pe cel/cea ce are sa le fie fiu/ fiica ei si celui mai iubit pentru ea, s-a asteptat ca si el sa-i impartaseasca fericirea si implinirea.
Dar nu a fost asa...
El, un barbat ambitios cu o slujba buna, care cocheteaza cu pacatul carierei cu orice pret si cu visul materialului care calauzeste pe prea multi. Ambitii de copil sarac...
Exista oameni care neregasindu-se pe ei insisi, cautand in permanenta altceva, altfel, altundeva, nu se pot decide ce anume doresc, cu cine si mai ales de ce. Inutil sa judecam de ce, pana cand; pe multi dintre noi ceea ce sunt sau au ei ne-ar face fericiti si impliniti, dar ei par a trece nepasatori pe langa darurile pe care le depune viata in calea lor.
Este dureros sa vezi ca o femeie, tanara, frumoasa, sanatoasa, iubitoare, este pur si simplu invizibila pentru cel care nu stie/ nu poate sa o pretuiasca, nu este capabil sa o observe pentru ca nu o iubeste cu adevarat, pentru ca nu a dorit-o cu sufletul si cu ratiunea, ci doar cu simturile si instinctul. Pentru ca era o rutina venirea lui in week-end la ea, pentru ca ambitiile lui l-au orbit in a vedea omul din ea, nu partenera de cateva zile sau de simulacru de relatie.
In spatele oricaror scuze s-ar ascunde el, copilasul din ea creste si se va naste. Intr-o lume prin definitie haotica si lipsita, in ultima vreme, de valori morale sau spirit. Dar primul om care a tradat aceasta fiinta care se va naste este propriul tata. De ce ne-am mai mira de rautatile celorlalti?

Incerc in zadar sa-i inteleg rationamentul pentru care alunga din viata lui placerea de a vedea aceasta fiinta in devenire dezvoltandu-se, incerc sa inteleg unde si cand s-a blocat mintea lui in repetarea obsesiva a faptului ca doar ea a vrut sa fie mama, ca el a fost folosit, ca el nu este pregatit etc. Oare cati dintre noi suntem cu adevarat pregatiti sa aducem pe lume copii si mai ales sa-i crestem? Cati am fost pregatiti sa mergem la scoala, cati am fost pregatiti sa incepem sa muncim, pe cati ne va intreba viata daca suntem pregatiti sa ne ia parintii de langa noi etc?
Pe de alta parte, atunci cand iti doresti din toata inima sa iti petreci viata si sa cresti copiii alaturi de un om, inlantuirea pe care o au evenimentele (logodna, nunta, botez etc) nu mai are firescul societatii, ci propriul firesc al cuplului. Ar fi absolut absurd sa ceri unei femei sa faca un avort la 29 de ani pentru ca tu, la 38, vrei sa fii mire mai intai si apoi sa aveti copii, pentru ca asa suna cutumele sociale.

Ma intreb si acum, cand ea mai are 3 luni pana sa nasca, care este de fapt rolul ei in viata lui? Cred ca exista doua variante posibile: ori el se va trezi la realitate in momentul cand isi va tine in brate copilul, ori ea va face o viata de compromisuri pentru ca acest copil sa aiba si tata...
Trist este pentru el faptul ca nu realizeaza ce cadou ii face aceasta femeie.. Nu e ca si cum i-ar lua bilete la un meci, este ceva unic si putin probabil repetabil la nesfarsit in viata unui barbat.

Dragul meu D., desi au trecut ceva luni de cand am vorbit ultima data, pot sa-ti spun acum, din perspectiva unei femei al carei puiut nu a putut trai inauntru suficient cat sa vina pe lume, ca niciodata nu m-as fi uitat in urma dupa cineva care mi-ar fi cerut sa fac un avort sau care nu s-ar fi simtit onorat sa traiasca alaturi de mine si de copilasul nostru pe drum.
Cantareste bine ceea ce esti, ceea ce ai in suflet si ceea ce astepti de la tine si de la cei din jur; toate cele la care aspiri tu sunt trecatoare, iar in ziua cand te vei simti singur vei realiza ce ai daramat in femeia care te iubeste si va fi prea tarziu.
Daca Dumnezeu a vrut ca voi sa zamisliti ceva atat de minunat, cum este copilasul ce va sa vina, mai ales ca va fi FIUL vostru, prejudecatile sociale si valorile altora ar trebui sa fie ultima ta grija.

Nu incerc sa dau sfaturi, imi sunt dragi amandoi si ma doare faptul ca sunt nefericiti si se pregatesc a creste in nefericire o minune fara vina.

Sper din tot sufletul ca baietelul sa se nasca cu bine si sanatos. Din pacate mamica lui va trai mereu cu senzatia de neimplinire si nefericire a acestei perioade, in care iubitul ei i-a negat pe amandoi, Ce oare ar putea sa o faca sa se simta dorita, iubita; cum va putea el vreodata sa ii recastige increderea si relatia lor sa continue in firescul lor, al celor 3....?

Minunea mea

Inceputul lui iunie invaluia orasul cu parfum de caprifoi in seara cand doua liniute roz se iveau pe un test, in baia mea. Am fost atat de coplesita incat am avut cele mai stupide reactii posibile.
Dupa 12 saptamani de atunci inimioara puiului meu s-a oprit. Cum sa traduc sufletului meu explicatiile genetice referitoare la selectia naturala, cum sa-mi alin abdomenul frustrat ca nu a fost o gazda perfecta, cum sa accept ca organismul meu a oprit constient suportul pe care il oferea micii fiinte ce n-a mai fost sa fie?

Acum, uitandu-ma in urma, in parfumul aceluiasi caprifoi, ma intreb in ce sertar sa ascund deocamdata sentimentele de acum. Sa leg sertarul cu fundita recunostintei pentru ca viata a lasat sa se intample aceasta minune, chiar daca trecatoare; sa lipesc o inimioara de multumire doctorului care m-a ingrijit impecabil si prietenilor ce mi-au fost alaturi si sa anin de maner un regret ca din nou nu am fost demna sa le ofer parintilor mei privilegiul de a deveni bunici...

Iar tie, viata, sa-ti multumesc ca ai facut posibila mica mea minune. Iar daca va fi sa se repete, pana la capat si pentru totdeauna, sa nu uit sa pastez parfumul caprifoiului viu si indragostit.

Doua fatete

Acum ceva vreme am intampinat sarbatoarea Pastelui, cu mesaje de felicitare si "ceea ce se cuvine". Si am constatat,a cata oara, ca "ceea ce se cuvine" se cumpara din piata sau supermarket/hypermarket/cash&carry/retailer sau alte forme de comert.

In schimb, spiritul si sufletul nu capata refill din cosul cu fise sau din punga tip maieu. Dar suntem atat de concentrati de bifarea produselor de pe lista de cumparaturi incat pierdem esentialul unei sarbatori in familie...
Chiar si mesajele trimise pentru sufletele celor din jur cu aceasta ocazie au suferit comentarii "educative" anul acesta, se pare ca spiritul critic si judecatile sunt vecine unora, care au convingeri religioase menite sa condamne pe cei ce nu le impartasesc exact convingerile la statutul de eretic.
Indiferent ca imbratisam traditionalismul religiei sau avem mai degraba perspectiva moderna a acesteia, cu totii apartinem unei natiuni crestine, am fost botezati intr-o religie pe care nu am avut discernamantul sa o intelegem la acea varsta si traim intr-o societate preponderent ortodoxa.
De la imbulzeala haotica si fanatica a celor care vor sa atinga o racla propovaduit a feri de rele, la mersul la "deschis de carte" la preot pentru a afla viitorul unei persoane, toate acestea ni le ofera biserica, poate departe de esenta initiala si reala. Dar si ea este subordonata unor interese, inainte de toate umane..

Cumva, inaintea unei sarbatori pascale care ne infioara ca insemnatate in ipoteza reala si credibila a autenticitatii evenimentelor, unii gandesc si exprima analize transante ale mesajelor transmise. Sincer, la vederea mesajului de raspuns m-am extaziat, avand satisfactia ca cineva a "citit" randurile mele si primesc un feed-back personalizat. Dar cand calitatea de interlocutor s-a dovedit a se reduce la propovaduirea fanatica a unei povesti fara esenta, m-am simtit dezamagita si am ras, pentru ca nu pot decat ignora ignoranta (sic!).

Imi rezerv dreptul sa am propria perspectiva asupra vietii si credintei. Respect dreptul celorlalti in egala masura. Este normal, suntem unici si irepetabili, fapt care ne diferentiaza ca perceptii, trairi etc. Dar critica zeflemista si judecata stearpa din partea celor care nici macar nu pot cuprinde esenta sufletului meu imi pare nu doar lipsita de respect ci si hilara.

Ca sa parafrazez o sintagma celebra a balcanismului recent, ori sunteti crestini ori nu mai sunteti. Ca urmare, atunci cand cineva va transmite un mesaj evident diferit fata de clasicele urari seci si sticloase, impersonale, considerati-va fericiti, pentru ca acel cineva v-a impartasit cu adevarat o parte din sufletul sau, a creat ceva pentru voi si asta nu este putin lucru...

Clipe

Doamne, cate probleme inutile ne facem zilnic, cum ne pierdem esentialul si ne zbatem inutil pentru nimicuri..
Cum ne inghesuim in suflete mizerii, cum nu-l aerisim de dezamagiri si cum lasam usa inchisa minunilor pe care ni le ofera viata..
Cum ne doare indiferenta fata de un cuvant bun spus cuiva, neimpartasit. Cum nu ne acceptam pe noi insine, cum ne cautam in permanenta, uitand sa ne iubim asa cum suntem, cum ne dorim mai mult si mai repede in tumultul unei societati care ne invata sa (ne) consumam, uitand sa traim prezentul si ACUM-ul, mizand mereu pe ALTCEVA si ALTFEL care s-ar putea sa nu vina sau sa vina mult prea tarziu.
Si nu ne invatam minte, nu suntem recunoscatori, nu avem sufletul deschis pentru a primi, dar ne plangem ca nu ni se da, ca nu ne e bine, ca nu e destul, desi avem din plin, doar ochi sa cuprindem si gand sa imbratisam ne-ar lipsi..
De ce ne-am impiedica de himere, de comparatii absurde ale ceea ce ar trebui sa fie, cand ESTE.. De ce ne-am incatusa in matrice, in cum ar fi mai bine, cand ASA ne trezim, asa simtim, asa privim, asa miros florile, asa sopteste vantul si asa ne privesc, semeti, muntii.. De ce, in loc sa ne bucuram de maretia vietii, de fiece clipa in care SUNTEM, ne plangem ca nu suntem altfel, in alt loc, cu alt scop.. ca nu construim destul de inalt, ca nu avem bani suficienti, ca masina are prea putini cai-putere sau dormitorul putea fi mai spatios sau mai luminos. Sau el nu a cumparat trandafiri ci crini, sau mama a sunat la o ora nepotrivita, sau vecinul asculta manele, sparge un perete... etc... etc... etc...

O fi ambitios sa-ti doresti mai mult, mai sus, mai repede. O fi onorific un titlu anume pe o carte de vizita, o fi mai confortabila perna unui resort de lux, mai comoda poate terasa spre ocean a unei resedinte exotice. Insa toate acestea sunt inutile daca sufletul tanjeste mereu spre altceva sau altcineva, fara ragazul de a se raporta la ce il implineste cu adevarat. Si, in plus, toate acestea pot costa atat de mult si trebuie muncit atat de asiduu pentru a le pastra, incat rar mai exista vremea pentru a-ti aminti scopul sau a-ti gasi linistea.

Viata mi-a daruit de toate, bune si foarte bune, grele si cumplite, pentru care sunt recunoscatoare clipa de clipa. Mi-a daruit suisuri si coborasuri pe masura, intr-un echilibru constant, probabil fara teama de a ramane datoare vreodata. Clipe de cumpana, clipe de fericire pentru mine sau pentru altii, plans si ras din toti rarunchii, speranta mereu si intrebari daca sunt destul, daca pot fi mai mult, daca are sens, daca asta este sensul etc. Si totusi singurul lucru care conteaza din toate este fericirea de a percepe ca toate acestea sunt daruri, multumirea de a putea cuprinde vastitatea temerilor, nonsalanta cu care uneori ma voi gandi maine la ceea ce astazi ma intristeaza. Pentru ca, ceea ce conteaza maine, nu are sens sa ma ingrijoreze astazi. Pana maine universul imi va darui cu prisosinta alegeri multiple pentru temerile mele.       

Iesind cu o alta femeie.. primit prin email, superb..

IESIND CU O ALTA FEMEIE.

Cu putin timp in urma  am iesit cu o alta femeie. In realitate fusese ideea sotiei mele.

“Tu stii ca o iubesti!" imi zise intr-o zi, luandu-ma prin surprindere.  Viata este foarte scurta, dedica-i timp.

- “Dar eu te iubesc pe tine, am protestat".

-”Stiu, dar o iubesti si pe Ea, deasemenea.

Cealalta femeie pe care sotia mea dorea sa o vizitez era Mama mea, vaduva de niste ani, dar serviciul si copiii mei faceau ca sa o vizitez numai ocazional.

In seara asta am sunat-o sa o invit la cina si la film.

- “Ce s-a intamplat ? Esti bine ? m-a intrebat.

Mama mea este tipul de femeie pe care, o chemare seara tarziu, noaptea, sau o invitatie surpriza este un indiciu de veste rea.

- “Am crezut ca ar fi placut sa petrec ceva timp cu Tine, am raspuns, amandoi, singuri ce parere ai?.

Reflectand un moment la asta, zise:

- “Mi-ar place foarte mult

Vinerea asta, in timp ce conduceam, dupa serviciu, sa o iau, ma simteam nervos, nervozitatea care precede o intalnire..

Cand am sosit la casa ei, am vazut ca si Ea era foarte emotionata !
Ma astepta in poarta, imbracata in vechiul ei palton, isi incretise parul si imbracase o rochie cu care sarbatorise ultima aniversare de nunta, fata ei radea si iradia lumina ca un inger.

“Le-am spus prietenelor mele ca o sa ies cu fiul meu si au fost foarte emotionate - imi povesti urcand in masina.

Am fost la un restaurant nu foarte elegant, dar foarte primitor.
Mama mea se sprijini de bratul meu ca si cum era Prima Doamna a Natiunii.
Cand ne-am asezat a trebuit sa-i citesc meniul. Ochii ei vedeau numai literele mari.
Pe la mijlocul intrarilor, mi-am ridicat privirea spre ea, Mama mea,asezata pe partedea cealalta a mesei, doar ma privea. Un suras nostalgic se vedea pe buzele ei.

-”Cand erai micut, eu eram cea care iti citea meniul. Iti amintesti?.

- “Atunci, e momentul sa te relaxezi si sa-mi permiti sa-ti inapoiez favoarea, am raspuns.

In timpul cinei am avut o conversatie agreabila, nimic extraordinar, doar ne-am pus la zi unul cu viata celuilalt. Am vorbit atata, ca am pierdut filmul.

- “Voi iesi cu tine altadata, dar numai daca ma lasi sa te invit eu, spuse mama mea.

Cand am dus-o acasa imi parea rau ca ne desparteam, am sarutat-o, am imbratisat-o si i-am spus cat o iubesc.

- “Cum a fost intalnirea? a vrut sa stie sotia mea cand m-am intors in noaptea aceea.

- “Foarte placuta, iti multumesc, am privit-o recunoscator spunandu-i, mult mai mult decat mi-am imaginat.

Cateva zile mai tarziu Mama mea muri de un infarct , totul a fost atat de rapid, ca nu am putut face nimic.

Dupa putin timp am primit un plic de la restaurantul unde cinasem cu Mama. Continea o nota care spunea :
“Cina este platita anticipat, eram aproape sigura ca nu voi putea fi aici, oricum am platit pentru tine si sotia ta, niciodata nu vei putea intelege ce a insemnat seara aceea pentru mine. TE IUBESC !
Mama ta. In acel moment am inteles importanta de a spune la timp TE IUBESC si sa le dam fiintelor noastre dragi spatiul pe care il merita.
Nimic in viata nu este mai important decat Dumnezeu si Familia ta, da-le timp pentru ca ei nu pot astepta.
Daca Mama ta traieste.distreaz-o !
Daca nu.aminteste-ti-o.Si aminteste-ti mereu ! Dumnezeu iarta, dar.. Timpul nu iarta niciodata. 

NICI NU SE POATE INTOARCE !!!!!!