Necazuri de 11 ani si nu numai

In copilarie cerul se pravaleste neinteles si brusc..
Cred ca nimic nu este mai frustrant in viata decat lacrimile uriase rostogolindu-se pe obrazul proaspat, aprins dintr-o data de focul unei drame nedeslusite mie, adultului. Manuta care iti cauta causul palmei pentru a se odihni, protejata, obrazul care se ingroapa in curbura taliei pentru a se ascunde de orice din jur, ochii care implora intelegere si mai ales rezolvare. Printre sughituri. Printre margele brazdand fata si impletindu-se pe barbie, fara a respira suficient pentru a putea explica durerea din suflet.
Frustrant pentru el, pentru ca intre miile de carti din imensa librarie in care am stat 90 de minute, nimic nu i-a starnit interesul. Frustrant pentru mine, intotdeauna cand il vad plangand. Mai ales cand nu inteleg de ce..
Manuta lui in palma mea, eu in genunchi, coborand sub nivelul barbiei lui plecata spre pamant in semn de deznadejde, capul lui pe umarul meu, loc ideal pentru a-si jeli noua napasta abatuta asupra sufletelului sau.
Cand explici unui pusti de 11 ani cum functioneaza universul ramai uimit cat de simplu se pot percepe lucrurile. Este un exercitiu interesant, limpezeste intrebari complicate, netezeste carari intortochiate. Cu cat simplifici cuvintele, cu atat si calea pare mai dulce.

Noua ne e rusine sa cautam causul palmei altuia, ne e prea frica de respingere ca sa ne asezam resemnati capul pe umarul celuilalt, intr-o ruga muta. Ne este frica sa facem gesturi simple, sa ne exprimam durerile si slabiciunile, incercam sa bravam sau sa parem altceva decat suntem. Si uneori, chiar daca umarul asteapta sa sprijine sau palma e neimplinita pentru ca nu imbratiseaza un pumn drag, uneori devine prea tarziu.. Sau prea frig si intunecat..

El stie ca acolo exista un umar, un brat, o frunte, un zambet care sa-l alinte, sa-l adaposteasca atunci cand e greu. Poate cand se joaca cu prietenii, cand urmareste desene animate, cand alearga prin soare nu se gandeste la adapost, atunci e fericit oricum. Dar cand un necaz de 11 ani se iveste, adapostul e acolo, neconditionat. Pentru el asta inseamna dragostea si deocamdata i se cuvine.

Instinctele acestea exista in fiecare dintre noi. De ce oare nu ni le permitem zilnic? De ce nu ne permitem sa fim impresionati de frumusetea din flori, din cer, din padure, de sensibilitatea unei poezii, a unei melodii, a unui zambet, cum lasam sa ne scape zorii rasfatati sau amurgul portocaliu fara sa ne zambeasca sufletul? De ce ingaduim sa treaca o zi fara sa admiram forma unui nor involburat sau sa visam la un tarm indepartat de insula tropicala? Cum sa ne vestejim sufletele cu neajunsuri si nevoi?

Mi-am propus astazi, tinand manuta lui Paul si ascunzandu-i fata langa inima, sa imi notez zilnic 10 lucruri frumoase de peste zi. In fiecare persoana care ne iese in cale, in orice eveniment, in fiece intamplare exista o parte pe care TREBUIA sa o intalnesc, sa o experimentez. Viata nu imi ofera decat cadouri, unele dulci, altele amarui, dar in fiecare exista o parte cu talc si un abecedar continuu de minte. Si de creat poteci.
Si mai ales mi-am promis sa nu-mi mai fie rusine sa imi odihnesc tampla pe un umar cald, sa primesc adapost intr-un caus de palma prietenoasa si draga..