Eram copii.. Naivi si sinceri, mai presus de griji si apasari, singura zbatere fiindu-ne: incotro, cand, cum, de ce? La nivel copilaresc, desigur, atunci cand totul se cuvine si te joci cu soarta zambind strengareste..
Acum ma uit in ochii tai, in sufletul tau de copil, cu sufletul meu de copil obosit, care si-a rezemat o clipa bicicleta de un zid de odinioara pentru a-ti prinde mana si a o lipi de obraz, ma mai cunosti? Am pedalat haotic crezand mereu ca ajung undeva, ca ma asteapta ceva; m-am smuls singura din locuri poate mai calde pentru o vreme, mi-am infruntat frica si drumul, nu stiu incotro, nu stiu cand, nu stiu cum, dar poate aflu de ce..
La mine in suflet e bine, la mine drumul si-a mai domolit urcusul sau eu am pasit mai calma pe langa bicicleta, nu mai pedalez haotic, ci imi conserv suflarea. Pe calea asta mai lina, la pas tihnit, nu ma mai mistuie intrebari ci creez sensuri. Poate pasind mai lent te asteptam fara sa-mi dau seama, poate incotro, cand sau de ce nu mai conteaza, ci tot ce conteaza este cum.
Cum te privesc acum, parca as fi plecat ieri sa dau o tura prin viata.. Credeam ca plecarea ta a fost in avans, asa ca mi-am urmat calea fara sa stiu vreodata cat de paralel paseam. Cum te privesc acum zambindu-ti, iar tu imi spui ca am gandul obosit (sau era sufletul sfasiat?). Cum am gasit o banca pe care sa ma odihnesc, deschizand o carte pe care am citit-o impreuna, la fila alba ramasa undeva insemnata pentru a fi scrisa odata si am ras amintindu-mi strengareste cate erau de scris si nu am avut ragaz, din pricina lui incotro, cand, cum, de ce?
Doar cartea cu multe file albe am pastrat-o, poate intr-o zi vom scrie zambind, in ninsoare, incotro, cum, cand si mai ales de ce... Si tot copii vom fi, iar bicicletele vor fi ramas sprijinite a o rascruce.
No comments:
Post a Comment