Din dorinta de a pastra o ordine la nivel de trib, oras, tara sau planeta, oamenii au inventat legi, religioase sau laice, care sa guverneze viata.
Prin urmare, exista legi care pedepsesc furtul, omorul, inselaciunea sau evaziunea fiscala, incalcarea proprietatii, neplata taxelor, abuzul, falsul in acte si inscrisuri, mii de legi adaptate cutumelor nationale sau regionale.
Nu exista, insa, nicio lege care sa pedepseasca batjocorirea unui suflet, amagirea spirituala; exista doar pompoase conventii ale drepturilor omului, referitoare in general la notiuni concrete, mai putin la abstractul din interiorul fiecaruia dintre noi.
Din pacate, privim in fiecare zi, aproape nepasatori de acum, la astfel de fenomene. Ne revoltam mai ales atunci cand sunt indreptate impotriva noastra, atunci cand ne afecteaza. De ce oare nu ne-ar deranja si atunci cand nu suntem direct implicati? De ce nu luam atitudine atunci cand stim ca vecina ia bataie, ca este jignita si umilita, de ce nu ne responsabilizam, de ce trebuie sa pastram informatia la nivel de barfa sau stire cotidiana, ascunzandu-ne dupa batranescul si vezi-Doamne inteleptul "mai bine sa nu ma bag"...
Cred ca perioada in care am simtit cel mai mult aceste nedreptati a fost locuind la bloc. O cutie de beton in care, fara sa vrei, imparti totul cu vecinii, in care stii exact la cat ajunge vecina din dreapta acasa noaptea, pentru ca da drumul la apa in cada si esti aproape convins ca o face langa patul tau. Nu e vina vecinei, evident, in primul rand este vina urbanismului depasit, al minunatei tehnologii de izolare fonica folosita dupa al doilea razboi mondial si in al treilea rand vecina a uitat ca, in copilarie, cineva a invatat-o ca exista notiunea de discretie si respect fata de cei din jur.
Apoi, viata la bloc este minunata cand te trezesc in toiul noptii cei 20 de centimetri de apa clipocind, in care plutesc toate cele mai usoare din apartament, pentru ca vecinul de 5 etaje mai sus a plecat in concediu si furtunul masinii de spalat, ros de uzura, a cedat si a inundat 8 etaje. E firesc, pe instructiunile masinii de spalat nu scria cu litere de-o schioapa, acum 19 ani cand a fost cumparata, second hand, de la un magazin obscur care vindea ajutoare din Germania, ca o data in viata ai putea verifica daca furtunul mai exista macar. Ti s-au scorojit peretii? Ti s-a umflat parchetul? Ghinion, sa vezi ce dezastru e la vecinul. Acelasi respect deosebit pentru munca ta, pentru somnul tau, pentru zbaterea zilnica sa mananci, sa platesti chiria, sa achiti ratele etc.
Mama. A lucrat 30 si treaba ei de ani in invatamant. Profesor, educator si formator de caractere, de vieti intr-o anume masura. Generatii de elevi au trecut prin mainile ei, atunci cand parizerul era rationalizat si ciorapii de dama se vindeau ca garnitura la conserva de fasole. Atunci cand lumina seara era delicatesa si caldura o emotie. Mama mea, ca si doamna mea invatatoare, ca si doamna mea diriginta sau doamna mea profesoara de limba si literatura romana, au pregatit mii de elevi pentru ce urma sa vina in viata fiecaruia, cu respect si responsabilitate, cu discretie si seriozitate. Au inteles cand salariile ramaneau mici si preturile cresteau, era bine ca exista sanatate. Nu sunt bani de haine, mai crosetam o bluzita. Mai carpim o soseta, mai largim o fusta, mai peticim un pulover. Pentru ca maine trebuie sa mergem la scoala.
Mama mea are o pensie de 300 de Euro. Dupa 34 de ani de invatamant. Si trebuie sa se descurce, viata a invatat-o ca nu exista varianta "nu pot". Nu-mi spune ce medicamente ia, cat costa sau ce-o doare. Ca sa nu-mi fac griji, ca stie ea ca si asa viata e grea si nu are sens sa ma incarce..
Mama, ca toate persoanele trecute de 60 de ani, stie ce inseamna smerenia, discretia si respectul. De sine si pentru ceilalti. Stie, macar din povesti, ca pe vremea razboiului era foamete cumplita si boli nimicitoare, a trait perioada colectivizarii, cand tot ce aveai azi, maine nu mai era al tau, ci al tuturor celor care nu au miscat niciodata nimic. Oare cati dintre noi, dintre cei care avem si vrem mai mult, care uram sa spalam vase si folosim farfurii de unica folosinta ca se arunca usor, care cheltuim si consumam in nestire, ne-am gandit vreodata ca a existat o perioada in istorie cand puteam sa ne trezim saraci peste noapte. Bunicii nostri o stiau, sau ai unora o mai stiu daca Dumnezeu i-a ingaduit mai mult pe lumea aceasta. Poate de aceea aveau respect si rusine, masura, omenie..
Noi nu aruncam doar farfuriile de carton la gunoi. Ne aruncam, zilnic cate putin, pe noi insine. Ne pierdem in detalii inutile, ne risipim sufletele acceptand umilinte si batjocura, e ca un carusel in care ne vedem prinsi, inclestati si avem senzatia ca singura cale de supravietuire este muscatul din ceilalti. Agresivitatea si ignoranta. Atitudinea de "le am eu pe-ale mele, sa-si vada fiecare de ale lui".
Pentru atitudinea asta ar trebui sa existe legi. Pentru ca atitudinea asta a fiecaruia ne afecteaza pe toti, in fecare secunda. Ne inaspreste, ne seaca de omenie si de intelegere, ne abrutizeaza. E adevarat, e o atitudine de vanzare buna, aduce bani si putem inveli cavitatea interioara in matasuri, parfumuri si imagine impecabila, dar tot o cavitate ramane. Seaca, lipsita de orice substanta. Acolo unde trebuia sa ne fie sufletul.
Cand eram la gradinita am invatat ca seara trebuie sa fac doua lucruri: sa spun rugaciunea catre Ingerasul Meu pazitor si sa cantaresc daca a fost o zi in care am incercat sa fac bine cuiva. Uneori si un zambet, o strangere de mana, o imbratisare, poate un cuvant sincer adresat la momentul potrivit, persoanei potrivite, poate face minuni. Nu pentru noi, ci pentru cel caruia ii este adresat. Sunt convinsa ca toti suntem satui de ironii ieftine, de remarci usturatoare sau de satira superioara, poate ne-am putea permite in fiecare zi cateva minute in care sa ne regasim omenia, sa ne pese cu adevarat de cei din jur, sa zambim cand ne vedem, sa ne imbratisam cu sinceritate, sa ne ascultam, sa respectam plansul celorlalti, sa fim noi mai buni si mai umani, sa incercam sa schimbam ceva in universul nostru mai intai. Este un exercitiu de suflet interesant, constructiv si poate deveni, in timp, colectiv. Nu e un efort, satisfactia este mare.
Pentru ca utopia mea trebuie sa aiba un final, astfel de legi nu se vor naste. Pentru ca aceia care "construiesc" legi nu au aspiratii morale, etice sau colective. Si nicicum spirituale. Spre deosebire de ei si de lumea lor rece, noi avem suflet, fara a avea aceiasi bani sau posesiuni, avem vise si aspiratii spirituale si mai avem urme de umanitate in noi. Noi ne inchinam intru credinta, nu pentru un vot sau o fotografie, noi ne mangaiem parintii pentru ca ii iubim, nu in cadrul unui show televizat..
Eu voi zambi azi, nu pentru ca maine poate fi mai rau, ci pentru ca astazi ESTE!
No comments:
Post a Comment