Putere

Una din constantele vietii a fost caracterizarea celorlalti: esti o femeie puternica.
Stiti cine nu mi-a spus niciodata asta? Tata. Nu e de mirare, tatii isi scot rareori fetele din scutece, la fel cum mamele putin probabil sa isi vada vreodata baietii barbati.
Si tata a fost primul care s-a ocupat, la propriu si la figurat, sa devin o femeie puternica. La propriu, avand grija sa ma invete cum se construieste o casa. La figurat, invatandu-ma gustul amar al copilului ramas in urma.
Au trecut multi ani pana am invatat ca parintii nu primesc copiii cu instructiuni de folosire. Ca nu sunt deloc invatati ce sa faca, ce sa spuna, ca functionalitatea aparatului reproducator nu este direct proportionala cu empatia sau intelepciunea. Tarziu am inteles ca afilierea pe linie de sange nu e neaparat o familie si ca atasamentele si regulile oamenilor nu sunt neaparat cele ale universului.
De cele mai multe ori, oamenii folosesc termenul "putere" pentru a desemna o persoana capabila sa treaca peste multe greutati. Prin urmare, orice intampinam in calea noastra si incercam sa depasim luptandu-ne cu situatia respectiva ne da putere. Urmatoarele situatii de depasit ne vor fi obstacole mai mici, pentru ca deja suntem obisnuiti cu greutatile. E logic, nu?
Pe cale de consecinta, la 50 de ani ar trebui sa nu ne mai mire nimic si sa nu ne mai doara nimic. Asa e, oare?
Oare chiar viata e un parcurs aplicativ cu elemente din ce in ce mai grele ce trebuie depasite? Oare chiar puterea e capacitatea de a trece peste? De a razbi? Oare chiar ne luptam cu ceva sau pur si simplu ne obisnuim cu situatii noi, ne adaptam lor si ne continuam firesc drumul?
Oare chiar puterea si rezistenta ne caracterizeaza? Oare nu ele ne fac cele mai mari deservicii si, desi la prima vedere suntem suficient de puternici sa trecem peste, luptandu-ne cu cele ce viata ni le da de trait, deseori nu intelegem ce traim si nu ne invatam lectile? Oare lupta nu ne orbeste si orgoliul de a invinge nu ne abate atentia de la adevar?
Si daca adevarata putere este de fapt curajul de a privi inauntrul nostru, de a ne cauta sensul si de a ne accepta? Sincer, cand ati stat in singuratate si ati vorbit cu voi? In liniste si adevar simplu..
Interesanta experienta de a ne dezbraca de tot ce ne inconjoara, de tot ce e material si tangential fiintei noastre. De a sta singuri cu visele, asteptarile, ratiunea si realitatea trupului. De a ne accepta, ierta, de a ne simti, pur si simplu, de a ne simti fiecare bataie de inima si limita a puterilor mintii.
Daca ce gasim acolo, in singuratate, este ceea ce putem iubi, pe noi insine, suntem puternici. Daca e mai frumoasa imaginea pe care ne-am creat-o si ne convine mai mult, ne aliniaza in realitatea celorlalti, atunci suntem degeaba.
Asta inseamna, pentru mine, putere.
Si, mi-ar placea, intr-o zi, sa fiu puternica... Sa nu mai ajung acolo, in dragoste fata de mine insami si de viata, doar in momente de meditatie, ci sa fie o stare permanenta, de normalitate si firesc. Sa nu mai plec in cruciade cu himere ale propriilor asteptari.

Savarsire

Una din cele mai fascinante trasaturi umane este achitarea propriului eu de orice apasare sau responsabilitate. Daca am folosi energia cu care ne aparam nevinovatia in scopul de a vindeca sau a educa pacea sau agricultura, am fi departe ca specie.

Bunaoara, urmariti-ne si urmariti-va cum ne scuturam de orice chestie care ar putea altera imaginea pe care ne-o dorim despre noi. Cum, facand alegeri care dor si ne dor (pe cale de consecinta, ulterior), ne gasim motivatii pentru alegeri, motivatii destul de clare si puternice. MINTEA face sa gasim solutii ca, ceea ce doare SUFLETUL sa nu mai doara, sa ne minta fiinta ca e bine.

Toti avem o amanta perfida, inselatoare, pe mana careia lasam toti TOTUL- mintea. Este o curva ieftina, care ne-o trage mereu, ne explica, ne calculeaza, ne demonstreaza. Pe moment este comod sa ne furnizeze aceste argumente, sunt logice, clare, sunt tot ce ne-am dorit.
Tristetea vine mai tarziu, cand mintea se preocupa cu urmatoarele minciuni si sufletul se vede singur cu durerea sa, cu alegerea pe care n-o poate intoarce, n-o poate obloji si nu o poate cuprinde. Si, paradoxal, desi rational suntem bine, toate socotelile sunt pe plus, copiii bine, la scoala, casa curata, parintii sanatosi, sufleteste suntem pustii.

Cum sufletul se hraneste cu energiile altor suflete, este imposibil sa il inviti la masa ratiunii si sa-l saturi. Cu sufletul poti merge de manuta pe cararea acceptarii, a iertarii si a iubirii. A acceptarii faptului ca te-ai lasat calauzit de minte, a iertarii gandurilor ce te-au tinut prizonier si a iubirii momentelor in care viata ti-a fost prietena si tu ti-ai fost fidel.

Cred ca listele de facut la inceputurile de drum sau an ar suna cel mai cinstit asa: Ajuta-ma, Doamne, sa fiu, sa simt, sa exist, sa nu ma uit, sa nu ma indoiesc si sa ma iubesc. Pentru ca atunci, grauntele de divinitate din mine isi va savarsi materializarea si Te voi sluji si pe Tine. Amin!

... Ego-ul meu care a avut asteptari sau si-a imaginat ca poate fi important...

Exista o teorie conform careia ne alegem destinul inainte sa ne nastem in fiecare viata.

Intotdeauna am iubit modul in care oamenii se bucura de cadouri, mai ales de Craciun. Sau cum se bucura de surprize, cand primesc ceva neasteptat. Sunt fericiti, se imbata cu sentimentul acela, se simt importanti, prioritari, apoi pun sentimentul si cadoul deoparte si isi vad mai departe de viata.

Probabil ca in viata asta mi-am ales sa ma bucur de fericirea oamenilor care ma primesc sub forma de cadou. Indiferent ca sunt parintii mei, prieteni sau necunoscuti. Si este inimaginabil, covarsitor  sentimentul de a face fericiti sau macar linistiti sau importanti sau prioritari oameni pe care viata mi-i scoate in cale. Chiar daca uneori inteleg doar in timp ce rol am avut.

Si daca pleaca si ma pun deoparte si-si vad mai departe de proritati, din care eu nu fac nicodata parte, nu am niciun drept sa simt ca nu am primit vreun cadou. Pentru ca l-am primit: au fost, chiar daca doar pentru cateva clipe, zile, ani, fericiti.

Iar singurul lucru pe care il am de facut apoi este sa fac un mare misto de ego-ul meu care a avut asteptari sau si-a imaginat ca poate fi important...

O cale batuta de potcoave norocoase

De ceva vreme lumea din jurul meu se imparte in doua categorii: cei ce ma cunosc ma felicita si spun ca, asa cum se asteptau, am gandit cu inima. Cei ce nu ma cunosc ma intreaba cum am putut pleca din siguranta unei multinationale in haosul romanesc al unui business mic.
Asa e, am gandit doar cu inima. Cum am facut mereu, cum am crezut mereu in ce am facut, orbeste si cu pasiune. Scoala mea de suflet a fost Pia si pentru asta voi fi recunoscatoare o eternitate.
Dar sufletul meu arde cu o flacara ce nu tine cont de strategii si frustrari. Si gandul ca voi bate zilnic kilometri pentru a cladi altceva, pentru a fi ce simt, cum simt, pentru a fi parte dintr-o echipa la fel de dedicata m-a facut fericita, departe de emotii si stress.
Haosul e un subiect comun intregii societati. Si, daca ii pui hashtag si il modelezi putin, ia chiar forme interesante. Noi o sa-l potcovim. Cu noroc, pasiune si blandete.

Bezna cunoasterii?

Abia trecusera alegerile cu ale sale doua tabere beligerante si halucinantele ambitii intre prieteni de o viata, ca se pravali peste noi o alta epopee demna sa dezbine populatia activa online a tarii.
Ca studiu sociologic, e foarte misto nevoia maselor de a se afilia neaparat unei idei, iar ideile sunt doar pro sau contra. Tot romanul a inteles ca are dreptul (unii cred ca si obligatia) unei opinii, care tot mai rar se manifesta in cadrul unui dialog. Pentru ca un dialog presupune respectarea si ascultarea interlocutorului.
Tot ca studiu comportamental, e fascinant cum oamenii nu se mai asculta, sunt atat de orbiti de certitudinea propriilor pareri, incat interlocutorul exista doar pentru ca societatea i-ar trimite la nebuni daca i-ar vedea vorbind singuri pe strazi.
Ca este vorba despre cresterea copiilor, culoarea anului, candidatul la presedintie, cura de slabire aleasa, ultimul film vizionat sau credinta (a se citi superstitie...), traim cu senzatia detinerii adevarului absolut si apostoliceste ii indrumam pe ceilalti nestiutori pe calea noastra, cea adevarata. De cumva cuteza sa nu inteleaga, sunt niste cretini.
Si asta facem zilnic. Acasa. La munca. In taxi. La o bere cu prietenii. Consolidam online; cititi de curiozitate comentariile unei postari legate de o ideologie si veti fi surprinsi cata vehementa exista in lume, indreptata, nu-i asa, catre idealuri apostolice, cum spuneam...
Dar cel mai grav este ca o facem acasa. Cu ea, cu el. Cu parintii, cu copiii. Si "ne impunem". Sau, cum "intelept" graieste poporul roman, cantam in casa. Cantecul asta, cu tonalitati stridente, care doar exprima, fara sa simta, fara sa cunoasca, fara sa asculte, zgarie, sfasie. Ceea ce ar construi armonia si comunicarea autentica, distruge discursul cocosului sau al gainii demagoge.
Trec ani de astfel de discutii sterile, care se adancesc in jigniri, catalogari si asocieri cu diversi alti "cretini" care nu inteleg darul care li se face de a avea un asemenea propovaduitor in familie. De la "nu ma intelegi" la "esti o proasta" e diferenta imperceptibila. "Nu ma intelegi" pentru ca "nu-ti pasa", pentru ca "crezi ca le stii pe toate" sau, in cazul norocosilor trimisi pe la cateva traininguri, "nu ma cunosti".
De ce nu ma cunosti? Dar cine ma cunoaste? Eu? Ma accept si ma dezvalui exact asa cum sunt, pentru ca si ceilalti sa-mi vada adevarata identitate? Sau le arat o parte, ceea ce mi-ar placea mie sa cred ca sunt, ca parerea lor sa fie cea mai buna despre mine si asta sa-mi ofere un statut? Fac asta constient sau din frica? Frica de ce ar putea crede ceilalti despre noi sau frica de ce am vedea noi in oglinda lor?
Putini ne asumam sa fim autentici. Putini ascultam, putini cunoastem cine suntem si cine sunt cei dragi noua. Si asta nu ne poate invata niciun terapeut, niciun curs de vanzari, doar din noi poate porni dorinta de a accepta, respecta tot ce suntem, tot ce sunt altii, alegerile si dialogul...