Venim pe lume înconjurați, marea majoritate, de entuziasm și fericire. Fericirea celorlalți de a procrea, de a se simți împliniți, de a fi trei sau patru etc. Noi resimțim în primii ani de viață doar fericirea de a ființà. Nevoile noastre sunt bazale, reale, trăim lipsiți de orgolii sau de competiție. Ne iubim pe noi înșine inconștient iar pe cei din jur doar pentru că există. Nu cunoaștem condiționările și nu le emitem.
Apoi socializăm, cu alți copii, cu jucării diverse, pe care ni le dorim. Nu pentru că nu am avea, la rândul nostru, jucării. Ci pentru că nu le avem pe acelea. Intervin primele crize de orgoliu inconștient, primele declarații de frustrare că nu avem control asupra realizării dorințelor noastre. Plângem, ne tăvălim pe podea, urlăm dacă e nevoie, ne manifestăm frustrarea prin diverse forme care să atragă atenția adulților de orice grad de rudenie sau doar trecători. Socializarea ia apoi forma grădiniței, a școlii, intervin frustrări legate de felul cum ne dezvoltăm fizic, de condițiile materiale în care trăim, de familie- pentru că începem să ne raportăm la ce ni se spune de către colegi, profesori etc. Incepem să uităm să ne iubim, iar pe cei din jur îi iubim în măsura în care ne alimentează orgoliul.
Si așa intrăm într-o sarabandă a condiționărilor. Devenim atât de dependenți de părerile altora despre noi încât ajungem să ne autocondiționăm funcție de niste ierarhizări ale societății.
Societatea clasifică performanțel- există copii dotați sau slabi. Asta stabilește un sistem de notare, atenție, a INFORMAȚIEI primite în școală. Gigel poate fi următorul Porumbescu, dar este un elev slab la matematică pentru că este introdus într-un sistem de învățământ uniform, care nu vizează aptitudinile lui Gigel, ci informarea acestuia cu logaritmi și enunțuri. Mecanic și nediferențiat. Gigel nu va folosi niciodată logaritmii în viață, poate va avea noroc de o familie sau o iubită care să creadă în ce visează el și va compune genial. Dar Gigel va trăi multă vreme cu spectrul propriei mediocrități, doar pentru că o profă de mate care caută venituri suplimentare prin meditații l-a catalogat ca elev slab pentru că nu a știut răspunde la tablă. Gigel nu se va simți un elev slab, ci un om slab. La asta adăugându-se batjocura colegilor pentru notele sale și eventual mustrări din partea părinților că are note proaste..
Ajungem la finalul studiilor, unii din nevoie. Din nou condiționări, "trebuie" să muncesc. Ni se spune că așa e normal, să muncești, să aduci o paine în casă. Și muncim, de cele mai multe ori ce apucăm, pentru că și cea mai frumoasă meserie practicată de nevoie devine o corvoadă. Este infim numărul celor ce își câștigă existența (voi reveni) făcând asta din pasiune. Iar aceștia sunt bombardați de ideile atotcunoscătoare ale celor ce știu mai bine ce înseamnă o ocupație serioasă și cât de aiurea este să fii pictor bunăoară.
Intr-o zi ne întâlnim cu un chip plăcut, interesant. Cu care, fascinant, ne găsim trăsături comune, preocupări similare, vise asemănătoare. Iubim, necondiționat, ființa pe care am întâlnit-o, ne raportăm doar la ea, la ce crede, la ce-și dorește, la ce visează. Lumea din jur și condiționările dispar. Situație ideală, care există doar dacă ambele ființe ce se întâlnesc simt asta doar cu sufletul, fără nicio condiționare temporală, materială sau ideologică.
De cele mai multe ori o îndrăgosteală este târâtă de cei din jur prin țărâna rațiunii. Incep catalogările "va ține" sau "vă stă bine" sau "vezi tu ce-o să plângi". Și cei din jur țin să precizeze astfel de rațiuni pentru a-și hrăni inconștient propriul orgoliu de fini analiști sentimentali.
Dacă ne lăsăm influențați de părerile celor din jur ajungem, într-o bună zi, să fim cum ne văd ei și să iubim pe cineva așa cum o/îl văd ei. Dacă mama îl vede frumos și un bun tată pentru nepoții ei, eu îl voi iubi mai mult?! De cate ori v-a spus cineva "fă ce simti"?...
Chiar așa, chiar iubim?
Câți oameni se trezesc dimineața cu zâmbetul pe buze pentru o nouă zi dăruită de viață, pentru ochii de lângă sau pentru credința în visele ce se vor implini azi? Chiar, primul lucru pe care îl iubim dimineața este lumina soarelui, este respirația caldă a pisicii, a copilului? Fără condiții, doar cu mulțumirea și fericirea de a deschide ochii?
Chiar avem nevoie să ne raportăm la oameni care nu văd pentru a fi recunoscători că ne bucurăm de soare și culori? Doar infirmitatea altuia ne poate face să mulțumim vieții ca mergem, alergăm, ne ținem iubirile în brațe?...
Ce iubim?
Iubim necondiționat sau iubim ceea ce ne gadila orgoliul? Iubim sentimentul de a oferi, fără a aștepta nimic, sau cerșim reciprocitatea într-o relație? Iubim pe cel ce ne complimentează că suntem frumoase, iubim pe cel ce ne plimbă la Paris sau ne face cadouri cumpărate? Iubim pe cel ce ne promite, pentru că așa ne imaginăm viitorul? Proiectăm totul sau trăim momentul?
Ne iubim pe noi în relație cu ceilalți? Iubim să fim NOI INȘINE când suntem doi? Sau 20 la birou?
Intrebări la care fiecare își găsește răspunsul, în măsura în care cunoaște sinceritatea față de sine. Sau o acceptă. Puterea fiecărui adevăr stă în cât de dispuși suntem să-l credem. Sau cât de disperați.
Anul acesta am dezvoltat, râzând, inclusiv din experiență, sintagma "rahatului familiar". Acea obișnuință de care, desi nemultumiți și frustrați, nu îndrăznim să ne eliberăm. Pentru că, oricât de nemulțumiți și frustrați am fi, suntem mai presus fricoși față de ceea ce nu cunoaștem. Uneori este suficient să facem un pas infim pentru a descoperi viața reală și pe noi înșine dincolo de perimetrul rahatului familiar, dar câți au curajul să pășească?... Și, rămânând în curtea familiară, plină de neîmpliniri (ajutate de alții, cultivate de noi), de încrâncenare, devenim un zid de rațiune și orgoliu și, eventual, ne sfătuim cu drag prietenii să se însoare sau să renunțe la relații... Dacă credeți că nu facem considerații din acestea zilnic, vă mințiți amarnic. Evident, un prim pas este conștientizarea a ceea ce facem. Dacă avem timp, că suntem foarte prinși în activități lucrative care ne oferă suport pentru mașina cea nouă, mai faină decât a vecinului, pentru casa modernă, mare, luxoasă, pentru vacanța programată la toamnă deși nu știm sigur dacă ne trezim dimineața următoare și așa mai departe..
Daca avem ambiții, orgolii, construim împreună doar un rahat familiar, ceea ce într-o zi va fi ultimul loc unde ne vom dori să ne trezim. Întovărășirile carcaselor ce se înfrumusețează cumpărând atenție, sclipire sau sentimente duc inevitabil la compromisuri, hău sufletesc și indiferență. Sunt foarte mulți cei ce se trezesc în vâltoarea unui compromis enorm și foarte puțini cei ce îl vindecă. Din frică, din comoditate, găsesc motivații și fabrică pânze sub care își ascund neputința. Când, de fapt, trăirea i-ar aștepta la o aripă de fluture mai încolo.
Când v-ați iubit ultima dată? Când ați stat cu ochii la stele, simțind cum respirați, cum vi se plimbă sângele prin corp și cum faceți parte din acest univers care nu ne condiționează în ABSOLUT NICIUN FEL? Când ați mulțumit dimineții că v-a îmbrățișat, când ați mângâiat stropii de ploaie cu obrazul vostru, când ați privit ochii limpezi ai unui animal, când ați pășit desculți prin iarbă? Pentru nimic din astea nu avem nevoie decât de noi înșine și totusi doar în aceste momente suntem conștient parte din univers. Suntem parte din Dumnezeu.
Iar dacă cea/cel ce ne însoțește visele și diminețile simte la fel și poate fi ea/el însăși/însuși cu noi, atunci suntem TOT. Atunci iubim, ne iubim și trăim.
