Nuante

Sunt momente cand zambetul nu e prieten cu sufletul. Cand e stramb, cand nu vrea sa se arate si se ascunde sub o grimasa desenata cu stangacie acolo unde alte vremuri hohotea fericirea.

Sunt momentele cand sufletul sta in genunchi, sub corvoada unei prabusiri care i-a frant taria si speranta. Cand sentimentul ca se minte neintrebat este mai puternic decat orice alt firesc..

Daca ar exista o prescriptie pe care sa o aruncam pe o tejghea, sa umplem un pahar de apa si sa dam pe gat o pastila care sa ne faca sa ne simtim impacati, impliniti, iubiti... Cand tot ce ai sunt 4 pereti in care iti ingropi sufletul secatuit, pentru ca ai fost tot, ai dat tot si acum nu te mai ai decat pe tine, nici macar puterea sa te mai minti... de unde sa iei puterea unui zambet? Cand tot ce esti a reprezentat TOTUL cuiva care s-a plictisit si te-a asezat frumos pe o noptiera, langa toata perfectiunea si amintirile comune, cum iti gasesti resurse sa te descompui, sa te recompui sau sa mai crezi in tine..?

Si mai ales... de ce?

Surpriza vietii mi-e egala

Citeam ce am scris anul trecut, odata cu prima ninsoare.
Atunci priveam parca fiecare fulg ce mangaia amiaza si ma-ntrebam cum ma va surprinde viata...
Acum, in prag de un nou octombrie, ma gandesc doar la ce bun sa ma mai intreb ce va fi? Sau, mai simplu, ce sens au avut toate stradaniile, incercarile, intrebarile sau planurile, visele si sperantele..?
Ce avem, de fapt, in afara de certitudinea trecerii? Avem certitudinea vietii? Oare?
Avem certitudinea minciunii. Individuale si colective. Ca ne mintim, o, da, ne mintim zilnic, la precizie de secunda, ca "si maine va fi o zi"- vai, ce naivitate pe capul meu sa cred atata timp- pentru ca nimic, in niciu caz ziua de maine, nu ne este dat cu siguranta. Ne este iluzie calatoare ziua de maine sau concediul viitor...Si ne mai mintim cum ca existam pentru cei din jur, desi atat de putini se straduiesc sa ne cunoasca, pe atat de putini ii vedem, pe aproape nimeni nu simtim... Ne raportam, subiectiv, la cum interactionam, pozitiv sau negativ, cu cei din jur... Si asta numim iubire. Gadilarea orgoliului.
E frumoasa si desteapta, imi raspunde la telefon si iese cu mine- ma simt bine- exist- ma pot mandri cu ea intre prieteni- ma iubeste. Nu-mi raspunde cum mi-as dori si nu-mi acopera golul pastrat cu grija de mine langa- e o proasta. O plimba altul prin oras si mie nu mi-a raspuns la telefon- e o curva. No, sa nu fiu feminista: e misto, prietenele mele au zis ca e ok, imi aduce flori, stie cand e ziua mea si m-a prezentat maica-si- clar o sa ma iubeasca o viata doar pe mine... Atat de stupid si de superficial,... Si dupa 15 ani? Ea, cea maritata, poate mai frumoasa si mai desteapta, dar comuna si aceeasi in fiecare dimineata, inca are nevoie sa intoarca barbatii privirea dupa ea pentru ca acasa nu mai aude nici complimente, nici nu mai simte mangaieri. Pentru ca si el se uita dupa alte femei, poate nu atat de frumoase, poate ale altora, pentru ca nici el nu mai aude acasa decat pretul intretinerii, temele copilului sau vocea enervanta deja a nevestei. Si se plictisesc, cronic, amandoi.
Si minciuna asta colectiva se cheama casnicie. E mai plictisitoare decat serviciul, decat condusul, decat sedinta cu parintii, decat chiar mersul cu troleibuzul.
Oameni care traiesc in frici si clisee. Frica de singuratate, de schimbare, de asumare a ceea ce au devenit. Ca toti devenim, zilnic, altii. Organic si spiritual. Dar ne miram de altii ca s-au schimbat.
Pe undeva ne gasim scuze in ceea ce vedem in jur, la cum traiesc ceilalti. Pierdem insa un aspect esential din vedere: fiecare isi traieste propria viata si isi are propriul drum. Nu cred ca exista doua destine identice, ce plictiseala ar fi...
Si nu, nu-s nici depresiva, nici suparata, nici razvratita, ci accept ca sunt o trecatoare prin viata, ca ma tolereaza zilnic planeta asta si ca fiecare zi e un cadou care se cuvine onorat, nu batjcorit.
Si nu ma intereseaza CE se va scrie in necrologul meu, ci CINE il va scrie. PANA atunci. Cine se va uita in urma multumind vietii ca un om i-a respectat plecarea, invatand ca oamenii nu sunt lucruri pe care le detinem sau avem dreptul sa le controlam, simtindu-se iubit, ajutat, sprijinit poate fara cuvinte uneori..
Deci surpriza vietii mi-e egala. Singura certitudine pe care o am este trecerea si-atunci tot ce pot construi este visul de a nu trece degeaba pe-aici. Si speranta de a intelege cum, de ce, pe cine pot conta pentru un rand scris pana la necrolog. Scris cu drag, poate nu imediat, poate prin comparatie, poate niciodata. Sau macar simtit...




 

Dragoste si alte minuni

Indraznesc sa spun ca este cel putin ciudat felul in care traim, ne conditionam pe noi insine si pe ceilalti. Si cat orgoliu, doamne cat orgoliu macinam zilnic de nu mai incape dragoste, compasiune sau sinceritate in noi.
Nu, serios, cine ne credem de avem atatea pareri pro sau contra celor din jur? Ce for suprem ne-a dat calitatea de a judeca cum traiesc altii? Ce daca altul alege altfel decat spune ratiunea noastra, e viata lui si dreptul lui sa o faca. Nici ca e bine nici ca e rau nu avem dreptul sa judecam, e stramba judecata si stramb sufletul care o emite...
Cine, unde decide ca parerea noastra e lege suprema si oricine ne iese din cuvant greseste? Daca maine murim, cel ce ne iese din cuvant moare de foame oare? Sau respira usurat, ca i-a disparut judecatorul suprem?
Unde e loc de dragoste si respect cand ratiunea cu ale sale apendice false e ingrosata zilnic de orgoliu? Unde, intre atatea invinovatiri si false motive de repros, vor oamenii sa gaseasca drumul inainte si puterea sa paseasca? De unde, dintre cioburile minciunii de sine si de altii, sa cladesti armonia zilei de azi? De e atata rautate frumos exprimata in judecati de valoare cand fericirea este pura, doar tinand de mana sufletul celuilalt?
De ceva timp m-am dat un pas inapoi sa vad totul mai clar. Si vad multe ruine in jur, ruine prin care oamenii isi cauta anii, tineretea si sensul. Si stii ce e trist? Ca au fost atatea clipe frumoase pierdute in anii trecuti, in sensul trecut si in tineretea trecuta, umbrite de orgolii, lupte si judecati strambe.. Dar ne intrebam de ce nu suntem invaluiti intr-o dragoste pura, ce dainuie si e nepieritoare..
Cum sa o vedem, cum sa o simtim, cand sufletul ne este amputat de ganduri si socoteli? Desi ea exista, este pura si perpetua. Este dragostea cu care ne nastem, pentru viata, pentru orice fiinta. Este cea ce se releva in noi cand suntem mici si cand ne indragostim. Cand ne ajunge prezenta celuilalt si ne este ca un drog. Apoi, insa..ne conditionam. Pe noi si pe ceilalti. Si ne afundam in conditii, vrem mai mult si vrem bani, standarde, imagine, concedii, functii, ne atasam de rahaturi scumpe si ne e teama sa renuntam la ele, pentru ca ele ne dau o imagine in societate si asa ne vedem. Prin ochii celorlalti. Prin viata celorlalti. Ce pierdere de vreme!
Te intreb, cand ai avut bani, ti-ai cumparat ceva important sau ai ajutat pe cineva? Poseta noua putea fi o luna de mancare buna pentru o familie. Si asta e dragostea. Gandul bun pentru cineva in nevoie face cat 30 de cine scumpe in centru. Si asta e dragostea. Ingrijirea unui animal in suferinta e dragoste si nicio mangaiere nu costa mare lucru...
Cum cele mai frumoase cadouri pe care le primim in viata sunt mangaieri sincere, simple si care ne imbratiseaza sufletul pentru totdeauna.

Frectie... cu otet

Aspirina saracului, metoda traditionala de a pune pe picioare un om din raceala.

In general se foloseste atunci cand crestinul atins de raceala se afla suficient de aproape de tine incat sa-i administrez o baie fierbinte cu sare, o frectie energica, cu otet, impachetare a picioarelor in sosete mustind a otet si pazirea subiectului pentru a nu se dezveli asa incat sa treaca prin cateva reprize de transpirat temeinic, schimbat haine. Il tii in brate si te rogi sa iei asupra ta mai degraba virusul decat sa-l mai chinuie pe el. 

In general, dimineata e ca nou. Destul de nou sa plece linistit si vindecat, la alta :)

In urma ramane mirosul acru al otetului, al carui gust il resimti luni, poate ani.

Fiecare ne avem frectia cu otet care ne-a acrit, ne-a golit de energie...

Pulbere de stele

Purtam atata frumusete in suflet... Chiar si cel mai dur om se induioseaza in fata emotiei, chiar cel mai chinuit copil creeaza frumos si cea mai brazdata palma mangaie dragastos.

Am fost zamisliti cu atata dragoste, cu trairi si pasiune, cu simplitate si firesc. Daca am avea vreme sa ne oprim, sa ne bucuram de sentimentele simple si naturale pe care le avem, pe care le impartasim..de frumosul si firescul din noi, singuri sau in doi, viata ne-ar fi atat de implinita..

De ce, uneori, cea mai simpla cale este minciuna?.. 

De ce am strica, de ce am deforma perfectiunea sufletului nostru cu o ratiune stramba, acra, care umbreste simtirea? De ce, cand viata iti sufla pulbere de stele in inima, sa o mocirlesti..?

Eleganta sufleteasca nu poarta butoni gravati, ci demnitate si onestitate. Fata de sine si, pe cale de consecinta, fata de viata.

Pot sa NU POT

Credeam ca in viata e rusine sa nu poti. Sa te declari neputincios sau depasit sau obosit.
Mereu am crezut ca pot. Si azi am crezut ca pot sa castig lupta cu un surub...care m-a dovedit.
Am obosit sa fiu si femeie si barbat in casa asta. Nu cred ca de aceea am maini. Cred ca mainile mele sunt facute sa mangaie, sa modeleze, sa picteze, sa aline, sa daruiasca, sa alinte..
Rusine ar fi sa promit si sa nu ma tin de cuvant, sa stric si sa nu-mi pese, sa mint sau sa fur, sa judec sau sa invidiez.
De azi vreau sa pot sa NU POT unele lucruri, fara rusine.

Lectii

O cafea alternata cu un pahar mare, ciudat, cu un medicament menit sa alunge raceala. Sau alte raceli..

Totul e o lectie in viata. Despre cum sa fim sau sa nu fim. Despre cum sa devenim, sa ne construim sau sa ne recunoastem cum am devenit.. Despre cum sa ne iubim cand suntem raniti sau cum sa daruim chiar si ultimul strop de suflet cand iubim. Despre cum sa visam, sa ne rugam, sa multumim sau sa (ne) iertam..

Diferenta intre a fi impliniti sau a suferi este cum alegem sa traim aceste lectii: in dragoste sau in suferinta..
Pentru ca de trecut tot vom trece prin ele.
Dar una este sa le traim alaturi de oameni care ne iubesc si ne accepta cu bunele si relele noastre, care ne zambesc cu sufletul si ne provoaca vise si simtire, iar alta este sa ne straduim sa apartinem unei povesti careia ii lipseste cealalta aripa... Pentru ca mai devreme sau mai tarziu va deveni o suferinta..

Din cafea ies aburi si din mine dispar raceli..

Acasa

Unde e acasa..?
Acasa e acolo unde sufletul se simte implinit, indiferent ce scrie pe usa.
Acolo unde dezordinea e familiara, acolo unde ne face placere sa ne intoarcem seara si sa deschidem ochii dimineata.
Acasa e o stare de spirit, o armonie cu noi, cu ceilalti; acasa e un echilibru de energie si familiaritate.

Acasa ne regasim, ne relaxam, ne odihnim si construim.
Acasa se construieste permanent, cu fiecare secunda...

... am fost odata ...

Am fost odata...

... in universul din ochii unei fetite. Teodora, caci asa o cheama. Asa cum ar fi trebuit sa ma cheme pe mine, dupa strabunicul meu. Pe Teodora am invatat-o anul acesta sa schieze. Iar Teodora m-a invatat anul acesta sa ii ingadui sa fie atat de senina cum doar copilaria pura stie...

... in privirea blanda a lui Miki, intinzandu-se agale cu labuta sa-mi atinga palma dimineata.

  ... in fosnetul padurii intr-o dupa amiaza linistita de martie, atat de linistita incat imi simteam sufletul zburdand de prea-bine si de credinta. Si de iubire simpla.

... intr-o poveste cu fluturi si flori, pentru care rasplatesc diminetile cu zambet si imi smulg indolielile si le arunc leilor.

Traim momente unice si fericirea vine neconditionat, atunci cand nu cerem, cand ne bucuram de ceea ce avem, de ceea ce suntem.

Am fost odata... de ce nu mai sunt, de ce pleaca clipe, suflete, de ce..nici nu ma mai intreb..
Sunt..si atat.

Orgoliu sau simtire?

Cum iubim? Ce iubim? Pe cine iubim?

Venim pe lume înconjurați, marea majoritate, de entuziasm și fericire. Fericirea celorlalți de a procrea, de a se simți împliniți, de a fi trei sau patru etc. Noi resimțim în primii ani de viață doar fericirea de a ființà. Nevoile noastre sunt bazale, reale, trăim lipsiți de orgolii sau de competiție. Ne iubim pe noi înșine inconștient iar pe cei din jur doar pentru că există. Nu cunoaștem condiționările și nu le emitem.
Apoi socializăm, cu alți copii, cu jucării diverse, pe care ni le dorim. Nu pentru că nu am avea, la rândul nostru, jucării. Ci pentru că nu le avem pe acelea. Intervin primele crize de orgoliu inconștient, primele declarații de frustrare că nu avem control asupra realizării dorințelor noastre. Plângem, ne tăvălim pe podea, urlăm dacă e nevoie, ne manifestăm frustrarea prin diverse forme care să atragă atenția adulților de orice grad de rudenie sau doar trecători. Socializarea ia apoi forma grădiniței, a școlii, intervin frustrări legate de felul cum ne dezvoltăm fizic, de condițiile materiale în care trăim, de familie- pentru că începem să ne raportăm la ce ni se spune de către colegi, profesori etc. Incepem să uităm să ne iubim, iar pe cei din jur îi iubim în măsura în care ne alimentează orgoliul.
Si așa intrăm într-o sarabandă a condiționărilor. Devenim atât de dependenți de părerile altora despre noi încât ajungem să ne autocondiționăm funcție de niste ierarhizări ale societății.
Societatea clasifică performanțel- există copii dotați sau slabi. Asta stabilește un sistem de notare, atenție, a INFORMAȚIEI primite în școală. Gigel poate fi următorul Porumbescu, dar este un elev slab la matematică pentru că este introdus într-un sistem de învățământ uniform, care nu vizează aptitudinile lui Gigel, ci informarea acestuia cu logaritmi și enunțuri. Mecanic și nediferențiat. Gigel nu va folosi niciodată logaritmii în viață, poate va avea noroc de o familie sau o iubită care să creadă în ce visează el și va compune genial. Dar Gigel va trăi multă vreme cu spectrul propriei mediocrități, doar pentru că o profă de mate care caută venituri suplimentare prin meditații l-a catalogat ca elev slab pentru că nu a știut răspunde la tablă. Gigel nu se va simți un elev slab, ci un om slab. La asta adăugându-se batjocura colegilor pentru notele sale și eventual mustrări din partea părinților că are note proaste..
Ajungem la finalul studiilor, unii din nevoie. Din nou condiționări, "trebuie" să muncesc. Ni se spune că așa e normal, să muncești, să aduci o paine în casă. Și muncim, de cele mai multe ori ce apucăm, pentru că și cea mai frumoasă meserie practicată de nevoie devine o corvoadă. Este infim numărul celor ce își câștigă existența (voi reveni) făcând asta din pasiune. Iar aceștia sunt bombardați de ideile atotcunoscătoare ale celor ce știu mai bine ce înseamnă o ocupație serioasă și cât de aiurea este să fii pictor bunăoară.
Intr-o zi ne întâlnim cu un chip plăcut, interesant. Cu care, fascinant, ne găsim trăsături comune, preocupări similare, vise asemănătoare. Iubim, necondiționat, ființa pe care am întâlnit-o, ne raportăm doar la ea, la ce crede, la ce-și dorește, la ce visează. Lumea din jur și condiționările dispar. Situație ideală, care există doar dacă ambele ființe ce se întâlnesc simt asta doar cu sufletul, fără nicio condiționare temporală, materială sau ideologică.
De cele mai multe ori o îndrăgosteală este târâtă de cei din jur prin țărâna rațiunii. Incep catalogările "va ține" sau "vă stă bine" sau "vezi tu ce-o să plângi". Și cei din jur țin să precizeze astfel de rațiuni pentru a-și hrăni inconștient propriul orgoliu de fini analiști sentimentali.
Dacă ne lăsăm influențați de părerile celor din jur ajungem, într-o bună zi, să fim cum ne văd ei și să iubim pe cineva așa cum o/îl văd ei. Dacă mama îl vede frumos și un bun tată pentru nepoții ei, eu îl voi iubi mai mult?! De cate ori v-a spus cineva "fă ce simti"?...

Chiar așa, chiar iubim?

Câți oameni se trezesc dimineața cu zâmbetul pe buze pentru o nouă zi dăruită de viață, pentru ochii de lângă sau pentru credința în visele ce se vor implini azi? Chiar, primul lucru pe care îl iubim dimineața este lumina soarelui, este respirația caldă a pisicii, a copilului? Fără condiții, doar cu mulțumirea și fericirea de a deschide ochii?
Chiar avem nevoie să ne raportăm la oameni care nu văd pentru a fi recunoscători că ne bucurăm de soare și culori? Doar infirmitatea altuia ne poate face să mulțumim vieții ca mergem, alergăm, ne ținem iubirile în brațe?...

Ce iubim?
Iubim necondiționat sau iubim ceea ce ne gadila orgoliul? Iubim sentimentul de a oferi, fără a aștepta nimic, sau cerșim reciprocitatea într-o relație? Iubim pe cel ce ne complimentează că suntem frumoase, iubim pe cel ce ne plimbă la Paris sau ne face cadouri cumpărate? Iubim pe cel ce ne promite, pentru că așa ne imaginăm viitorul? Proiectăm totul sau trăim momentul?
Ne iubim pe noi în relație cu ceilalți? Iubim să fim NOI INȘINE când suntem doi? Sau 20 la birou?
Intrebări la care fiecare își găsește răspunsul, în măsura în care cunoaște sinceritatea față de sine. Sau o acceptă. Puterea fiecărui adevăr stă în cât de dispuși suntem să-l credem. Sau cât de disperați.

Anul acesta am dezvoltat, râzând, inclusiv din experiență, sintagma "rahatului familiar". Acea obișnuință de care, desi nemultumiți și frustrați, nu îndrăznim să ne eliberăm. Pentru că, oricât de nemulțumiți și frustrați am fi, suntem mai presus fricoși față de ceea ce nu cunoaștem. Uneori este suficient să facem un pas infim pentru a descoperi viața reală și pe noi înșine dincolo de perimetrul rahatului familiar, dar câți au curajul să pășească?... Și, rămânând în curtea familiară, plină de neîmpliniri (ajutate de alții, cultivate de noi), de încrâncenare, devenim un zid de rațiune și orgoliu și, eventual, ne sfătuim cu drag prietenii să se însoare sau să renunțe la relații... Dacă credeți că nu facem considerații din acestea zilnic, vă mințiți amarnic. Evident, un prim pas este conștientizarea a ceea ce facem. Dacă avem timp, că suntem foarte prinși în activități lucrative care ne oferă suport pentru mașina cea nouă, mai faină decât a vecinului, pentru casa modernă, mare, luxoasă, pentru vacanța programată la toamnă deși nu știm sigur dacă ne trezim dimineața următoare și așa mai departe..

Daca avem ambiții, orgolii, construim împreună doar un rahat familiar, ceea ce într-o zi va fi ultimul loc unde ne vom dori să ne trezim. Întovărășirile carcaselor ce se înfrumusețează cumpărând atenție, sclipire sau sentimente duc inevitabil la compromisuri, hău sufletesc și indiferență. Sunt foarte mulți cei ce se trezesc în vâltoarea unui compromis enorm și foarte puțini cei ce îl vindecă. Din frică, din comoditate, găsesc motivații și fabrică pânze sub care își ascund neputința. Când, de fapt, trăirea i-ar aștepta la o aripă de fluture mai încolo.  

Când v-ați iubit ultima dată? Când ați stat cu ochii la stele, simțind cum respirați, cum vi se plimbă sângele prin corp și cum faceți parte din acest univers care nu ne condiționează în ABSOLUT NICIUN FEL? Când ați mulțumit dimineții că v-a îmbrățișat, când ați mângâiat stropii de ploaie cu obrazul vostru, când ați privit ochii limpezi ai unui animal, când ați pășit desculți prin iarbă? Pentru nimic din astea nu avem nevoie decât de noi înșine și totusi doar în aceste momente suntem conștient parte din univers. Suntem parte din Dumnezeu.
Iar dacă cea/cel ce ne însoțește visele și diminețile simte la fel și poate fi ea/el însăși/însuși cu noi, atunci suntem TOT. Atunci iubim, ne iubim și trăim.

Martisorul meu

Scriam acum cateva zile.. cadourile vietii nu vin mereu in zile desemnate de om sa fie sarbatori. Ne avem propriile sarbatori in suflet...simtirea...rezonanta...prezenta... Si nu costa absolut nimic :)

Cadoul diminetii de astazi este tata. Ca in fiecare an de cand a lesinat cand m-am nascut, cel mai de pret martisor al vietii mele a fost sa-i mostenesc sclipirea ochilor, jarul inimii si dexteritatea mainilor.. Si, in fiece ocazie, palma mea in palma lui muncita, ma face sa multumesc vietii ca oamenii astia doi s-au intalnit, s-au iubit si m-au zamislit, nebuna si eu.. 

Iti iubesc fiecare rid, tata, semn de stradanie continua.. Iti iubesc palmele crapate, bataturile ramase dupa ani de munca intelectuala... Iti iubesc stanjeneala cand nu stii sa spui ce simti, pentru ca nu te-ai intrebat prea des... Iti iubesc sangele clocotind pentru nedreptate si lupta uneori in zadar cu autosuficienta altora.. Iti iubesc privirea care ma face sa ma simt impiedicata ca la 3 ani.. 

Si, mai presus de toate, te iubesc pentru ca ai iubit-o pe mama.