As vrea sa intelegeti ca nu judec pe nimeni.
Poate ca fiecare dintre noi simte diferit, cu siguranta avem prioritati diferite, vrem ca lucrurile sa se intample mai repede sau mai incet, unii parem a ne irosi pentru altii, unii ne directionam orgoliile mai degraba catre domeniul personal etc. deci suntem foarte multi, foarte diferiti si totusi avem fiecare cateva persoane in viata cu care interactionam pozitiv, impartasim bucurii, necazuri, sentimente, aspiratii, intrun cuvant avem cativa prieteni adevarati.
Sunt foarte sigura ca toti ati avut macar o data in viata dilema urmatoare: ce reactie sa am atunci cand un suflet imi dovedeste repetat ca imi cauta tovarasia doar atunci cand are nevoie de mine?
O alta dilema de care sunt sigura ca v-ati lovit toti ar fi: de ce eu pot intelege si chiar argumenta greselile prietenilor mei, greseli care nu ii afecteaza pe ei, ci sunt doar alegerile mele, pe cand pentru ei sunt cel mult subiectul unei barfe?
Impulsul de moment m-ar indreptati sa spun ca nu sunt prieteni adevarati. Dar vine imediat intrebarea: atunci ce ne-a unit atatia ani?? De ce atata mister si liniste pe frontul emailurilor?
Poate ca toti sunt ok in jur iar eu am o problema. Poate ca rolul meu in viata unor oameni este doar temporar si eu nu inteleg cand se termina acest "rol".
Ca sa nu cumva sa deranjez bunul mers al vietii celor din jur am luat decizia de a nu mai face supozitii in legatura cu cat de prieteni suntem unii Si altii Si sa ma concentrez pe Cea mai importanta persoana pentru mine-eu. Si promit sa nu am nevoie de ajutorul sau sprijinul nimanui, ca sa nu fiu o povara pentru nimeni...
Va multumesc tuturor celor care mi-ati oferit iluzia unor prietenii frumoase...
