Nuante

Sunt momente cand zambetul nu e prieten cu sufletul. Cand e stramb, cand nu vrea sa se arate si se ascunde sub o grimasa desenata cu stangacie acolo unde alte vremuri hohotea fericirea.

Sunt momentele cand sufletul sta in genunchi, sub corvoada unei prabusiri care i-a frant taria si speranta. Cand sentimentul ca se minte neintrebat este mai puternic decat orice alt firesc..

Daca ar exista o prescriptie pe care sa o aruncam pe o tejghea, sa umplem un pahar de apa si sa dam pe gat o pastila care sa ne faca sa ne simtim impacati, impliniti, iubiti... Cand tot ce ai sunt 4 pereti in care iti ingropi sufletul secatuit, pentru ca ai fost tot, ai dat tot si acum nu te mai ai decat pe tine, nici macar puterea sa te mai minti... de unde sa iei puterea unui zambet? Cand tot ce esti a reprezentat TOTUL cuiva care s-a plictisit si te-a asezat frumos pe o noptiera, langa toata perfectiunea si amintirile comune, cum iti gasesti resurse sa te descompui, sa te recompui sau sa mai crezi in tine..?

Si mai ales... de ce?

Surpriza vietii mi-e egala

Citeam ce am scris anul trecut, odata cu prima ninsoare.
Atunci priveam parca fiecare fulg ce mangaia amiaza si ma-ntrebam cum ma va surprinde viata...
Acum, in prag de un nou octombrie, ma gandesc doar la ce bun sa ma mai intreb ce va fi? Sau, mai simplu, ce sens au avut toate stradaniile, incercarile, intrebarile sau planurile, visele si sperantele..?
Ce avem, de fapt, in afara de certitudinea trecerii? Avem certitudinea vietii? Oare?
Avem certitudinea minciunii. Individuale si colective. Ca ne mintim, o, da, ne mintim zilnic, la precizie de secunda, ca "si maine va fi o zi"- vai, ce naivitate pe capul meu sa cred atata timp- pentru ca nimic, in niciu caz ziua de maine, nu ne este dat cu siguranta. Ne este iluzie calatoare ziua de maine sau concediul viitor...Si ne mai mintim cum ca existam pentru cei din jur, desi atat de putini se straduiesc sa ne cunoasca, pe atat de putini ii vedem, pe aproape nimeni nu simtim... Ne raportam, subiectiv, la cum interactionam, pozitiv sau negativ, cu cei din jur... Si asta numim iubire. Gadilarea orgoliului.
E frumoasa si desteapta, imi raspunde la telefon si iese cu mine- ma simt bine- exist- ma pot mandri cu ea intre prieteni- ma iubeste. Nu-mi raspunde cum mi-as dori si nu-mi acopera golul pastrat cu grija de mine langa- e o proasta. O plimba altul prin oras si mie nu mi-a raspuns la telefon- e o curva. No, sa nu fiu feminista: e misto, prietenele mele au zis ca e ok, imi aduce flori, stie cand e ziua mea si m-a prezentat maica-si- clar o sa ma iubeasca o viata doar pe mine... Atat de stupid si de superficial,... Si dupa 15 ani? Ea, cea maritata, poate mai frumoasa si mai desteapta, dar comuna si aceeasi in fiecare dimineata, inca are nevoie sa intoarca barbatii privirea dupa ea pentru ca acasa nu mai aude nici complimente, nici nu mai simte mangaieri. Pentru ca si el se uita dupa alte femei, poate nu atat de frumoase, poate ale altora, pentru ca nici el nu mai aude acasa decat pretul intretinerii, temele copilului sau vocea enervanta deja a nevestei. Si se plictisesc, cronic, amandoi.
Si minciuna asta colectiva se cheama casnicie. E mai plictisitoare decat serviciul, decat condusul, decat sedinta cu parintii, decat chiar mersul cu troleibuzul.
Oameni care traiesc in frici si clisee. Frica de singuratate, de schimbare, de asumare a ceea ce au devenit. Ca toti devenim, zilnic, altii. Organic si spiritual. Dar ne miram de altii ca s-au schimbat.
Pe undeva ne gasim scuze in ceea ce vedem in jur, la cum traiesc ceilalti. Pierdem insa un aspect esential din vedere: fiecare isi traieste propria viata si isi are propriul drum. Nu cred ca exista doua destine identice, ce plictiseala ar fi...
Si nu, nu-s nici depresiva, nici suparata, nici razvratita, ci accept ca sunt o trecatoare prin viata, ca ma tolereaza zilnic planeta asta si ca fiecare zi e un cadou care se cuvine onorat, nu batjcorit.
Si nu ma intereseaza CE se va scrie in necrologul meu, ci CINE il va scrie. PANA atunci. Cine se va uita in urma multumind vietii ca un om i-a respectat plecarea, invatand ca oamenii nu sunt lucruri pe care le detinem sau avem dreptul sa le controlam, simtindu-se iubit, ajutat, sprijinit poate fara cuvinte uneori..
Deci surpriza vietii mi-e egala. Singura certitudine pe care o am este trecerea si-atunci tot ce pot construi este visul de a nu trece degeaba pe-aici. Si speranta de a intelege cum, de ce, pe cine pot conta pentru un rand scris pana la necrolog. Scris cu drag, poate nu imediat, poate prin comparatie, poate niciodata. Sau macar simtit...