Acum ceva timp am avut surpriza sa constat ca exista radacini ale sufletului, indiferent de cat de dezamagit este spiritul..
Spiritul uman este influentat de ereditate, mediu si educatie.
Din fericire familia in care m-am nascut eu a fost echilibrata, am avut privilegiul sa fiu conceputa si educata de oameni speciali, cu valori puternice si ambitii sociale si spirituale.
Am avut deasemenea privilegiul sa urmez o traiectorie scolara intr-un oras civilizat, intre copii de relativ aceeasi conditie sociala si materiala, mai ales in conditiile in care pe vremea copilariei mele nu existau discrepante intre majoritatea populatiei. Mai toti nu aveau, nu aveau material, dar aveau enorm spiritual....
Suntem extrem de fascinati de viata de "dincolo", evident mult mai buna din punct de vedere material. Recunosc ca experienta vietii in America este inimaginabila, ceva ce un european care nu a calcat aici nu poate aprecia. Recunosc ca viata aici este extrem de relaxata, simpla si reprezinta raiul oricui doreste sa aiba o existenta medie. Fara exagerari cosmopolite.
Si cu toate astea se simt radacinile. Nu ti-e dor de nimic concret (si nu vorbesc aici de persoanele dragi), si, sincer, ce anume ar putea sa-ti lipseasca in tara? Nesimtirea? Golania ca lege in stat? Manelismul si imaginea? Nu. Ti-e dor de a fi tu in tara ta, ti-e dor a-ti vorbi limba, ti-e dor a simti ca apartii. Sau poate doar mie mi-e dor..
Am intrat in case de americani, oameni care nu stiu exact unde e Romania pe harta lumii, dar care sunt fascinati sa afle, sa te cunoasca, sa te primeasca in familia lor ca prieten. Nu cu ospitalitate interesata, ci cu naturalete si sinceritate. Si poate cu o doza considerabila de naivitate... Si totusi, oricat de prietenosi, draguti si deschisi sunt, nu te poti simti acasa. Este interesant pana peste poate sa vezi alte traditii, alte valori, sa participi la ceva propriu acestui pamant, dar radacinile sunt incompatibile parca, trag spre alt pamant...
Intoarsa acasa, am avut privilegiul sa particip la taierea porcului, cu toate traditiile specifice. Cu tuica fiarta bauta langa porcul aburind, mirosind a proaspat, cu prepararea carnurilor pentru diverse bucate traditionale. Indiferent ca peste an mananc sau nu porc, traditia asta mi-a inmuiat sufletul si m-a proiectat departe, in copilarie, cand noi copiii ne faceam de lucru pe langa cei mari si mai mult incurcam. Acum suntem noi adulti si nu mai incurcam, din fericire ajutam pe langa parintii nostri care sunt mai adulti si mai ninsi.
Peste 3 zile voi imbraca costumul national lasat de catre strabunica mea de la Sibiu si voi colinda impreuna cu mama. Doamne, cat de bogata pot fi.. Doamne, cat de binecuvantat imi voi simti sufletul colindand casa uneor oameni foarte dragi si nu destul de vizitati..
Si cata bucurie voi simti mereu la amintirea bunicilor lui Sorin, de casa din Altina, la bucataria calda si primitoare, cu miros de cozonac si carnat de casa, buimaci si frumosi la 80 de ani, treziti de colindul dulce de la fereastra ninsa, la miezul noptii de ajun. Cele mai frumoase clipe de Craciun s-au nascut in casele bunicilor nostri, dupa un drum prin ninsori de poveste. Cum sa nu cladesti viata frumoasa pe copilarie implinita si binecuvantata cu astfel de valori? Cum sa nu simti radacinile casei, ale familiei, ale traditiilor, adanc infipte in suflet, mai presus de treceri economice, mai presus de guverne si destabilizare..
Multumesc, viata, pentru tot ce mi-ai oferit pana acum!
Tuesday, December 21, 2010
Monday, December 20, 2010
Gratitude list
Cel mai putin probabil atmosfera din jur este prealabila Craciunului. Cel mai putin probabil sutele de masini din trafic conduc sau transporta niste oameni multumiti si fericiti catre magazine unde sa se bucure de magia cumparaturilor de dinainte de sarbatori, catre concerte de colinde sau intalniri in tihna, la un ceai sau un vin fiert, cu prietenii sau familia.
Imi place sa cred ca milioanele de romani care intra luna aceasta in supermarket zambesc in suflet, admira decorul si asculta tresarind de copilarie un colind murmurat de difuzoare. Imi place sa cred ca ne invitam sa parcam civilizat si calm, ca un domn intre doua varste tine unei doamne usa, politicos si zambitor. Imi imaginez ca lumea este multumita ca s-a mai incheiat un an bun, ca vine mosul sau orice alta iluzie frumoasa si creatoare de speranta, ca ne pregatim pentru sarbatori crestine si de familie, dincolo de comercial si tumult..
Atata timp cat gandesc, scriu, simt, anul a fost extraordinar si gandesc, scriu si simt ca urmatorul va fi cel putin pe masura. Voi gandi, scrie si simti mai adevarat, mai curat si mai sus, cu speranta si dragoste de viata.
Voi merge mai departe multumind pentru ce sunt, ce stiu, ce simt si ce am, simtind recunostinta pentru tot ce m-a atins, pentru ce am putut lua bun din ce e in jur, pentru ce am invatat, pentru ca am fost ghidata si am ajutat, pentru soarele diminetii si ostoiala amiezii, pentru pacea pernei calde si mangaierea parfumului asternutului curat, pentru ce am vazut si voi mai vedea, pentru ca am vazut si am pasit in fiecare dimineata, pentru ca familia mea a fost binecuvantata cu sanatate si valori spirituale, pentru prietenii adevarati pe care viata mi i-a daruit.
Si in bradul alb am agatat vise si iubire, speranta si recunostinta, dor si credinta.
Imi place sa cred ca milioanele de romani care intra luna aceasta in supermarket zambesc in suflet, admira decorul si asculta tresarind de copilarie un colind murmurat de difuzoare. Imi place sa cred ca ne invitam sa parcam civilizat si calm, ca un domn intre doua varste tine unei doamne usa, politicos si zambitor. Imi imaginez ca lumea este multumita ca s-a mai incheiat un an bun, ca vine mosul sau orice alta iluzie frumoasa si creatoare de speranta, ca ne pregatim pentru sarbatori crestine si de familie, dincolo de comercial si tumult..
Atata timp cat gandesc, scriu, simt, anul a fost extraordinar si gandesc, scriu si simt ca urmatorul va fi cel putin pe masura. Voi gandi, scrie si simti mai adevarat, mai curat si mai sus, cu speranta si dragoste de viata.
Voi merge mai departe multumind pentru ce sunt, ce stiu, ce simt si ce am, simtind recunostinta pentru tot ce m-a atins, pentru ce am putut lua bun din ce e in jur, pentru ce am invatat, pentru ca am fost ghidata si am ajutat, pentru soarele diminetii si ostoiala amiezii, pentru pacea pernei calde si mangaierea parfumului asternutului curat, pentru ce am vazut si voi mai vedea, pentru ca am vazut si am pasit in fiecare dimineata, pentru ca familia mea a fost binecuvantata cu sanatate si valori spirituale, pentru prietenii adevarati pe care viata mi i-a daruit.
Si in bradul alb am agatat vise si iubire, speranta si recunostinta, dor si credinta.
Thursday, December 16, 2010
Un amar adevar.. ROST de Dan Puric
Rost...de Dan Puric
Cand te desparti din vina ta, încerci o vreme sa te lupti cu ireversibilul, îti dai seama ca n-are sens, te lamentezi de forma si renunti. Cand te desparti din vina celuilalt, ai nevoie de o perioada de timp ca sa întelegi ce s-a întamplat. Iei povestea de la capat, pas cu pas si te chinui sa pricepi ce n-a fost bine si unde ar fi trebuit ca lucrurile sa apuce pe alt drum.
La fel se întampla si atunci cand te desparti de tara ta. Dezamagit, înselat, manios, îndurerat. Nu ti-e usor s-o lasi. Tara si mama nu ti le alegi. Te asezi pe celalalt mal al lumii si cauti raspunsul: ce s-a întamplat cu tara mea de-am fost nevoit s-o parasesc.
Romanie i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale far rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.
Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pamantul si credinta.
Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.
Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.
Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile “prietene”.
La noi chestia asta se numeste “agricultura de subzistenta” si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca d-aia avem UE. Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!
Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.
Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.
Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un “Tatal nostru” spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.
Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada.
Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza pana gasesc un italian batran cu care se marita. Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.
Suna-ti bunicii, pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti.
Cand te desparti din vina ta, încerci o vreme sa te lupti cu ireversibilul, îti dai seama ca n-are sens, te lamentezi de forma si renunti. Cand te desparti din vina celuilalt, ai nevoie de o perioada de timp ca sa întelegi ce s-a întamplat. Iei povestea de la capat, pas cu pas si te chinui sa pricepi ce n-a fost bine si unde ar fi trebuit ca lucrurile sa apuce pe alt drum.
La fel se întampla si atunci cand te desparti de tara ta. Dezamagit, înselat, manios, îndurerat. Nu ti-e usor s-o lasi. Tara si mama nu ti le alegi. Te asezi pe celalalt mal al lumii si cauti raspunsul: ce s-a întamplat cu tara mea de-am fost nevoit s-o parasesc.
Romanie i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale far rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.
Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pamantul si credinta.
Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.
Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.
Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile “prietene”.
La noi chestia asta se numeste “agricultura de subzistenta” si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca d-aia avem UE. Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!
Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.
Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.
Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un “Tatal nostru” spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.
Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada.
Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza pana gasesc un italian batran cu care se marita. Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.
Suna-ti bunicii, pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti.
Thursday, December 2, 2010
Topindu-ma..
Mda, mi s-a reprosat ca sunt depresiva; de fapt s-a constatat mai degraba. Dar s-a constatat si ca am o doza suficienta de umor (sau autoironie) care echilibreaza balanta.
Si asta seara, in timp ce desfaceam in tacere o sticla de vin pentru mine, doar pentru mine, gandindu-ma cu mare bucurie la fericirea declarata a unei foarte bune prietene, m-am gandit asa:
- am o flacara, numai a mea, care arde cu o putere ce sperie... sau intimideaza... sau mistuie
- am cioburi imprastiate, crezand ca inutile
si
- am o usa in care urmele cuielor imi ingheata privirea si cugetul si aspiratiile..
Dar flacara mea este vie si poate topi orice, chiar si pe mine.. Poate topi cu siguranta cioburile, le poate modela, le poate directiona pentru a astupa urmele cuielor, chiar daca inca sangerande...
Doar un ochi foarte atent mai poate vedea urmele. Dar doar o flacara asemeni poate patrunde.. Aviz amatorilor..
In fond, fiecare ne topim in flacara altuia. Unele doar ne perpelesc genele, altele ne incalzesc temporar degetele.. Dar cati avem puterea de a ne mistui singuri si de a renaste? Cati ne stim limitele si ni le acceptam? Cati renastem din cenusa si ne intindem aripile visand spre atingerea unui sor unic, nevazut de multi...?
Nu deranjati pentru moment, topesc. Ma topesc.. si culmea, asteptam oarecum asta si-mi savurez curgerea. Intr-o zi voi sti ca nu a fost in van. Ca nu am fost in van...
Si asta seara, in timp ce desfaceam in tacere o sticla de vin pentru mine, doar pentru mine, gandindu-ma cu mare bucurie la fericirea declarata a unei foarte bune prietene, m-am gandit asa:
- am o flacara, numai a mea, care arde cu o putere ce sperie... sau intimideaza... sau mistuie
- am cioburi imprastiate, crezand ca inutile
si
- am o usa in care urmele cuielor imi ingheata privirea si cugetul si aspiratiile..
Dar flacara mea este vie si poate topi orice, chiar si pe mine.. Poate topi cu siguranta cioburile, le poate modela, le poate directiona pentru a astupa urmele cuielor, chiar daca inca sangerande...
Doar un ochi foarte atent mai poate vedea urmele. Dar doar o flacara asemeni poate patrunde.. Aviz amatorilor..
In fond, fiecare ne topim in flacara altuia. Unele doar ne perpelesc genele, altele ne incalzesc temporar degetele.. Dar cati avem puterea de a ne mistui singuri si de a renaste? Cati ne stim limitele si ni le acceptam? Cati renastem din cenusa si ne intindem aripile visand spre atingerea unui sor unic, nevazut de multi...?
Nu deranjati pentru moment, topesc. Ma topesc.. si culmea, asteptam oarecum asta si-mi savurez curgerea. Intr-o zi voi sti ca nu a fost in van. Ca nu am fost in van...
Subscribe to:
Posts (Atom)