ca pe-o biata paiata
si mi-ai aruncat farame de soare si lacrimi
amare?
Pentru ce, mama, m-ai adus intr-o lume
unde adevarul se spune doar de glasuri
nebune?
Cum sa-mi pot face rostul sortit
daca din tot ce vreodata am visat si-am dorit
nu mi-ai dat, viata, decat o farama,
de ce n-ai oprit mascarada asta
nebuna?
Am zambit si am plans nopti intregi incercand
sa-nteleg planul tau,
soarta mea, dar din tot ce mi-ai dat
m-a sfasiat
uneori umorul intunecat
strabatand.
Incotro sa mai merg, mama,
acum n-as mai avea
teama nici de mine,
de sfinte nu-nteleg ce ma leaga
si drumul nu-l vad, ori drumul nu ma mai baga in
seama.
Am platit pentru fiece clipa de fericire,
am crezut in iubire
si nicicand nu voi intelege de ce oamenii mint, fug,
de ce au doar o cale meschina ce duce spre
rug
si pieire.
Am calcat chiar pe cai unde n-am gasit sensul
decat dupa un timp, cand,
o lectie ori o mangaiere
am avut pentru cei suferinzi
si-am inteles ce inseamna fericirea
dand.
De ce, viata, blestemul mi-ai dat
sa iubesc, sa cred, sa visez?
Pacat
de carnea ce mereu sfasiata de unghiile celor ce n-aveau
alt sprijin,
vindecata,
pe-altii ii dor organe bolnave,
mie imi bubuie sufletul de simtire
si tu razi
si ma-nveti ce-i durerea-n iubire?
De-ai avut un plan sa plang
peste-al meu pantec sterp de viata
ti-a iesit, cauta-ti alta paiata
sa viseze, sa spere,
ia o alta muiere
si da-i pofta de miere
si gustul de
fiere!
