Dedicatie pentru un suflet in cumpana

"Fa un cost la un prost
Care a ramas far-adapost.
Voi plati dar va sti
Ca nimic nu ma poate-opri.

Da, calea-i larga,
Lumea-i alba
Si rabdare nu mai am
S-o aud netam-nesam:

Ba ca vorbesc,
Ba ca prea tac,
Ba ca beau cafeaua
Numai cu caimac,
Ba ca, sa ascult si sa strang mai mult
Cureaua,
Ba m-a iubit,
Ba m-a urat,
Ba s-a saturat de mine
Pana-n gat,
Plus ca mai vrea, i-auzi, ia,
Sa-mi iau canapeaua!

Intrigat, timorat,
Geamul de la usa a crapat,
De necaz, cand am tras,
Clanta-n mana dreapta mi-a ramas."

Pasarea Colibri- Dintr-o cafea


In viata exista momente de cadere in liber, cand lucrurile nu mai pot fi controlate, cand timpul si spatiul par a scapa printre degete, cand conjunctura este ciudata si bezmetica. Cand tot ceea ce parea univers in jur se dovedeste a fi fost un haos guvernat de interesele altora (sau ale celuilalt), cand nu ai pe ce sa te sprijini si simti dezechilibre pe care nu le credeai posibile. Cand nu mai exista certitudini, cand indoiala de altii si de tine iti sunt vecine de drum, de pat, de vis; promisiunile au fost facute in zadar, lupta de pana acum pare ridicola si rezultatul inimaginabil..
Am fost acolo, stiu cum e. Stiu cum e ca normalitatea temporara a celorlalti sa-mi judece dezechilibrele de moment, stiu cum e sa nu-mi mai pese de claritatea perspectivei pentru ca oricum este relativa, stiu cum este sa visezi frumos si sa te trezesti intr-un cosmar care nu este al tau, in care personaje cu care impartasesti vise de lunga durata sa fie de nerecunoscut etc, etc, etc.

Stiu cum e sa fii consolat in vederea strangerii de informatii, vai, ce dragut.. Stiu cum e sa fii inlaturat pentru a nu influenta negativ prin prisma perioadei prin care treci, mi-aduc aminte ca si cum ar fi fost ieri cum primeam sugestii de a ramane intr-o casnicie pentru a pastra statutul de doamna si alte multe aberatii de genul.

Din pacate trebuie sa suferim pe propria piele ca sa intelegem dimensiunea dezastrului. De cele mai multe ori dezastrele celorlalti ne lasa oarecum reci, sau cel mult ne alimenteaza rautatea de a comenta, de a judeca. Probabil ca e in natura umana, pentru ca nu tine cont de geografie, rasa sau apartenenta religioasa.

Din fericire exista oameni care au suferit inainte si inteleg sau macar respecta dezastrul din sufletul tau. Pentru ca nu ai nevoie sa fii compatimit, simpla tacere este un dar de la viata uneori.

Singura consolare in momentul caderii este ca se va termina. Ca este o incercare, deci ai doar rabdare si pastreaza-ti mintea limpede pe cat posibil. Nu va dura o vesnicie, va trece si daca ai noroc suferinta de acum va crea in viitor. Resurse nebanuite are sufletul..
Avem cu totii noroi in suflet, dar unii stim sa cultivam nuferi.
Nu privi in urma, nu-ti va placea. Nu acum; nu are sens, o sa-ti faci timp altadata sa privesti in urma. O sa poti privi atunci cand barca asta in deriva ajunge la un mal stabil si impadurit. Atunci nu vei mai depinde de o vela pentru a te echilibra.


A, sa nu uit, zambeste, cu orice pret. Zambeste cand te trezesti, este o noua zi, altii nu pot sa o vada. Cand asculti un vers, altii nu au timp sa-l auda; cand pasesti- altii se tarasc; cand gandesti- altii executa; cand poti- altii nici nu cuteza.


Uneori, cea mai buna gestionare a unui cosmar este sa-l termini. Apoi, oricat de socat ai fi, sa bei o cafea cu caimac :) si sa multumesti diminetii ca vine dupa o noapte grea.