Frustrare

Chiar, oare cu mine sunt total multumita...?

Un om priveste inapoi; poate cu nostalgie, poate cu manie, poate analitic sau doar de plictiseala. Privirea peste umar poate primi diverse forme, unele evidente, altele ascunse in adancul sufletului, ca si cum de altii ar trebui sa se ascunda... Omul poate cauta intre amintiri zgomotos sau calm, ravasindu-le sau atingandu-le cu grija de a nu le strivi.
Oricare dintre noi avem amintiri si producem anual tone. Amintirile si gunoiul sunt cele mai stufoase creatii. E adevarat ca pentru unii nu exista mare diferenta..
 O simpla intrebare, poate retorica, deschide insa sertare neatinse de mult timp si ravaseste "de ce"-uri prafuite. Si reiau foaie cu foaie si sunt multe, sunt ani, luni, saptamani si zile, ore si minute si secunde de amintiri, si peste toate se inchide un carton aspru de dosar pe care scrie sec si rece "DE CE?"
Si ma intreb, fara putinta de reprimare, de ce tradam, de ce mintim, de ce muscam o mana intinsa, de ce fugim dupa himere in loc sa zambim celor de langa noi, cei reali, de ce (ne) amagim, de ce ucidem vise si minimalizam personalitati.
Unde este, oare lipsa de educatie:
in omul simplu, de la tara, care are 1 rand de haine de toata ziua si 1 rand de haine de mers duminica la biserica, care nu are masina, nu are timp de vizionat meciuri la TV si nici abonament la ziarele de scandal, care masoara timpul dupa programul gainilor din cuibar si anotimpurile dupa transhumanta, care scuipa in palma cand pune mana pe topor si miroase a cetina
sau
in domnisoara plimbata in concedii, care are nevoie de papuci pufosi sa nu-i inghete piciorusele sensibile, care stramba din nas la cadoul de Craciun pentru ca nu este destul sau putea fi alta nuanta, care are stari si depresii, care a pierdut vremea intr-o scoala pentru a-si umple adolescenta cu un subiect la moda, care nu suporta atingerea dar se plange de indiferenta, care nu stie sa schimbe un bec sau sa spuna multumesc.

Un prieten drag spunea odata ca viata este cea mai de pret scoala. Acum, dupa multi ani, ii dau perfecta dreptate. Am trait intre destui oameni simpli, la tara si intre enervant de multe domnisoare pufoase. Voi regreta mereu faptul ca nu am baut o ultima bere cu Nea Savu, asa, peste gard. Odihneste-te in pace, Nea Savule, ca multe beri vei bea matale de la mine acolo unde esti...
La scoala asta numita viata am invatat ca de pret este calitatea materialului, nu aparenta. Consistenta, nu poleiala. Oamenii de la tara sunt mai seci, mai directi, dar mai cinstiti. Au un ceva nealterat, simplu, au reguli si smerenie pentru pasii pe care ii fac in viata. Isi scot palaria in fata preotului si a invatatorului, semn ca mai cred in niste valori trainice pentru lumea lor. Isi respecta mortii si le aprind o lumanare. Isi respecta parintii si glia. Banuiesc ca or mai fi cativa prin Romania care sa corespunda crezului meu.... desi la cat de dusa par uneori, poate fi doar o noua utopie de-a mea..
Ceea ce cu certitudine exista in cantitati industriale in tara si nu numai sunt pufuletii. Nu are sens sa detaliez din nou, cine are de inteles se va descurca. Interesanta este insa submersia unui pufulete si mai ales stoarcerea. Surpriza: pufuletele se va transforma intr-o bucata lesinata de mamaliga ieftina, lipsita de aere sau de stari in afara de cea de flescaiala.

(Este evident ca asta seara sunt intr-o pasa extrem de negativa si ca toate aceste randuri sunt rezultatul unor frustrari legate de faptul ca nu am fost niciodata in stare sa ma comport ca o femeie adevarata sau sa ma pufulesc intr-atat cat as fi visat. Este evident ca astfel de personaje sunt fictive si nu exista nici cea mai mititica posibilitate sa fi existat vreodata. Si trebuie sa fie clar ca de asta nu sunt multumita de mine insami, ca nu sunt o domnisoara aerata si cu stari, dar acuma, ca de ceva vreme sunt din nou domnisoara cel putin civil, am timp sa practic deprinderile si priceperile in scopul perfectionarii, al atingerii multumirii supreme de sine).

Si daca nu sunt complet multumita de mine este pentru ca uneori am facut compromisuri in ceea ce ma privea pe mine sau familia mea, casa mea chiar si ce aveam eu mai drag, pentru a servi intereselor de moment ale altora. Ca sa fie bine tuturor.. Pentru ca uneori am preferat sa pun ochii in pamant pentru a nu sustine privirea unui om ale carui secrete nespuse le stiam. Nimeni nu mi-a ridicat vreodata statui pentru loialitate sau determinare.. Nici nu le asteptam, mi-ar fi fost greu la partaj cu mutatul lor, poate de aceea nici nu s-au intamplat :)
Daca nu sunt complet multumita de mine este pentru ca am facut greseli enorme, am mintit, am barfit, am simtit, am izbucnit. Am aruncat scrumiere si pahare (Doamne, ce usurare!), am trantit usi si am tipat ca o isterica atunci cand eram la capatul nervilor si al rabdarii. Am, se pare, toate defectele din lume si sunt convinsa ca niciodata nu voi putea sa fiu complet multumita de mine. Pardon, sa reformulez, sa ma fereasca bunul Dumnezeu sa ajung in ridicola stare de a fi complet multumita de mine...