Nu

Daca as aspira la un loc in Rai, ar trebui sa raspund la 2 intrebari:
Am gasit fericirea in viata mea?
Am adus fericirea in viata cuiva?

Nu stiu ce as raspunde, uneori am fost fericita constatand ca exist, ca merg, ca respir, ca iubesc, ca pot si stiu sa fiu om.
Am gasit fericire in lucruri mari, dar si marunte; in suspin dar si in rasul cu toata inima; in flori, in muzica, in fosnetul padurii, in torsul pisicii sau in joaca unui caine.
Poate am adus fericire in viata parintilor, cand nu m-am aplecat in fata vietii si nu am ingenuncheat decat in fata lui Dumnezeu. Oare chiar am facut-o?
Poate ca am daruit prea mult unor oameni care nu au stiut sa primeasca. Poate e si asta o parte de soarta..

Se spune despre mine ca sunt puternica si luptatoare. Factura, insa, o platesc doar eu. Din exterior poate parea o cruciada; pare ca nu sunt omul jumatatilor de masura.

Oamenii nu apar intamplator in calea mea. Am obosit sa caut sensuri, am obosit sa-mi caut sensul, am obosit si-atat. M-am zbatut pentru a cladi, pentru a crea, m-am luptat cu toate pentru credinta mea in oameni si in dragoste. A fost exercitiul sufletului meu, m-a sporit si mi-a dat aripi pentru a zbura mai departe si mai sus, m-a facut fericita, m-a si zdrobit. Credeam odata insa ca nu m-a secat. Nu mai cred.

Nu mai pot sa cred. Nu voi fi niciodata fiica perfecta, prietena perfecta, nora perfecta, nicicum femeia ideala.
Nu pot accepta roluri episodice in povesti ale unor oameni pe care eu ii consider consistenti. Mai ales cand se demonstreaza a fi pentru a doua oara. M-am poticnit in drumul meu, ma lovesc de aschii, ma ranesc in cioburi. Pare ca singura creatie ce se poate zamisli din foc si sticla ciudata e doar un alt ciob, mare si ultimul, care la prima vedere da o tenta interesanta lucrurilor din jur, dar e taios si alunecos..

O gramada de umbre din drum s-au folosit de intovarasirea sufletului meu pentru a coti brusc apoi pe alte drumuri. Unii m-au ajuns apoi din drum, poate din plictiseala, poate din interes. Poate asa trebuia sa fie, poate fiecare ne adapam la fantana cea mai la indemana cateodata. Poate intr-o zi fantana mea va deveni atat de amara incat ma va otravi chiar si pe mine...

Am obosit. Ma asez sa ma reculeg. Nu stiu daca si cand ma voi ridica. Nu mai vad sensul.

Never say never...

Eram copii.. Naivi si sinceri, mai presus de griji si apasari, singura zbatere fiindu-ne: incotro, cand, cum, de ce? La nivel copilaresc, desigur, atunci cand totul se cuvine si te joci cu soarta zambind strengareste..
Acum ma uit in ochii tai, in sufletul tau de copil, cu sufletul meu de copil obosit, care si-a rezemat o clipa bicicleta de un zid de odinioara pentru a-ti prinde mana si a o lipi de obraz, ma mai cunosti? Am pedalat haotic crezand mereu ca ajung undeva, ca ma asteapta ceva; m-am smuls singura din locuri poate mai calde pentru o vreme, mi-am infruntat frica si drumul, nu stiu incotro, nu stiu cand, nu stiu cum, dar poate aflu de ce..
La mine in suflet e bine, la mine drumul si-a mai domolit urcusul sau eu am pasit mai calma pe langa bicicleta, nu mai pedalez haotic, ci imi conserv suflarea. Pe calea asta mai lina, la pas tihnit, nu ma mai mistuie intrebari ci creez sensuri. Poate pasind mai lent te asteptam fara sa-mi dau seama, poate incotro, cand sau de ce nu mai conteaza, ci tot ce conteaza este cum.
Cum te privesc acum, parca as fi plecat ieri sa dau o tura prin viata.. Credeam ca plecarea ta a fost in avans, asa ca mi-am urmat calea fara sa stiu vreodata cat de paralel paseam. Cum te privesc acum zambindu-ti, iar tu imi spui ca am gandul obosit (sau era sufletul sfasiat?). Cum am gasit o banca pe care sa ma odihnesc, deschizand o carte pe care am citit-o impreuna, la fila alba ramasa undeva insemnata pentru a fi scrisa odata si am ras amintindu-mi strengareste cate erau de scris si nu am avut ragaz, din pricina lui incotro, cand, cum, de ce?
Doar cartea cu multe file albe am pastrat-o, poate intr-o zi vom scrie zambind, in ninsoare, incotro, cum, cand si mai ales de ce... Si tot copii vom fi, iar bicicletele vor fi ramas sprijinite a o rascruce.

Poveste populara

Cuiele

                                                                                         de Pop Simion

Omul avea un fecior rău cum e fierea. Lenea curgea de pe el, în timp ce cu uşorul trai era frate de cruce. Doar de blestemăţii şi rele era bun. Tătâne-său nu-l bătu, cum făceau alţi părinţi. Bătu câte un cui în uşă de fiecare boacănă a neisprăvitului; cuiul şi fapta de ocară.

Timpul curse, uşa se umplu; deveni zid de cuie. N-aveai unde pune un deget şi fiul omului se înfurie, vorbind către tatăl său:
- Nicăieri ca la noi. De ce ai bătut cuie în uşă?
- Tu le-ai bătut, zice tatăl.
- Eu?
- Da. N-ai făcut tu rele, duium, cutare şi cutare, nu mai ţin minte câte, multe, fără număr?
- Făcut, recunoscu fiul.
- De fiecare faptă rea am înfipt câte un cui. Priveşte, ăsta eşti, vorbi tatăl, posomorându-se rău.
- Nu-i supărare, cuiele se pot scoate; eu voi fi acela, promise fiul.
- Poate făcând tot atâtea fapte bune, spuse tatăl şi îşi văzu de propriile griji.

Odrasla îşi luă rolul în serios, se făcu alt om, de nerecunoscut, încât fapta de laudă şi actul de mărinimie deveniră obişnuinţă. Nu trecea zi să nu ia cleştele spre a scoate un cui-două din uşa fărădelegilor lui.

Timpul curse, uşa se goli şi fiul alergă într-un suflet la tatăl său, care albise pe cap, trăgea să moară. Spuse către el, strălucind de bucurie:
- Văzut-ai, tată? Nu mai e nici un cui. Le-am scos pe toate!
- Dar găurile?..

Contradictii

Istoria umanitatii este o poveste fascinanta, eroica si educativa, uneori relativa sau presupusa, alteori cosmetizata pentru a cruta imaginatia contemporana de orori sau cruzimi inimaginabile petrecute in vremuri tulburi.
Este relativa si subiectiva intr-o mare masura, pentru ca se inspira din izvoare scrise sau relatate de oameni ai timpului, guvernati si ei de slabiciuni si interese, de patimi sau emotii.
In 35 de ani am parcurs multe carti de istorie, mai intai simulacrul invatat la scoala in perioada comunista, pentru ca apoi sa ingerez, pe masura ce am capatat libertatea de acces la informatii, diverse scrieri de o mai mica sau mai mare valoare stiintifica. Sau acuratete.
Pe principiul "cu cat mai mult citesc, cu atat mai putin stiu" am ajuns in pragul in care ma declar uluita de numarul de variante vehiculate, mai ales ca in ultima perioada toate scenele clasice de istorie sunt updatate cu informatii privind existenta extraterestrilor in peisaj.Si nu se refera la peisajul secolului XXI, ci la secole indepartate. Iata un exemplu: http://www.descopera.ro/maratoanele-descopera/descopera-extraterestrii-dintre-noi/7717217-fenomenul-ozn-in-romania-o-realitate-mai-aproape-decat-ne-am-inchipui

Mana in mana cu istoria, colege de interese si patimi, cunoastem religia. Sau modul cum oamenii inteleg in mod particular si indus credinta. Sau singura modalitate organizata si, cel putin pana acum, eficienta de a pastra  ordinea dorita in microcosmosul uman.
Eu ma incapatanez sa cred in felul meu, fara sa fac din asta un ritual saptamanal de plimbat la o anume biserica pentru a afla sau raspandi ultimele barfe, fara vreun interes. Eu ma incapatanez sa gandesc ca adevarata credinta nu se urla pe garduri, ci este baza intregului comportament uman, nu se exercita in timpul determinat al unei slujbe de duminica si nu se ingradeste in sintagme de tipul "Crede si nu cerceta". Daca astea sunt limitele impuse de o anume religie, ramane sa ma intreb daca vom fi vreodata capabili sa percepem cu adevarat influenta masiva pe care aceasta a avut-o de-a lungul timpului asupra relatarilor evenimentelor.

Pana acum tot ce era straniu, de nepatruns, de neperceput, unic, singular, de necuprins in tipare sau cutume avea legatura cu fortele necurate, diavolesti etc. Istoria si pamantul  gem de schelete carbonizate de-a lungul vremii, condamnate pentru erezie. Daca vreti parerea mea sincera, condamnate pentru ca gandeau, pentru ca exprimau ceva diferit de gloata. Tot ce nu convenea, tot ce era "cercetat" sau deslusit altfel decat "dogmele consacrate" era prefacut in cenusa sau tarana si maturat cu dezinvoltura sub presul impletit din fire de erezie, vrajitorie, diabolie etc.

Incet, incet, de ceva ani incoace, au intervenit povestile stiintifico-fantastice, cu unii adepti infocati, fanatici, cel putin la fel de infocati sau fanatici pe cat sunt unii dintre religiosi. Pe masura ce teoriile s-au cristalizat, dovezi mai mult sau mai putin graitoare au fosr relevate, lumea s-a impartit oarecum in trei tabere, a treia fiind marea majoritate care ori nu stie ce sa creada, ori este foarte putin interesata de subiect.

Nu e de mirare ca exista un dezechilibru vadit in constiinta noastra, ca nu mai construim nimic pe termen lung, ca totul se desfasoara dupa ACUM si AICI, ca alegem calea "usoara" desi e scurta si se impotmoleste in insatisfactii si dezamagiri, pentru ca nu mai avem echilibru sufletesc, pentru ca suntem bombardati cu informatii superficiale si contradictorii, le ingeram, le lasam sa se joace cu mintea noastra si sa ne suprime esentialul.

Ne risipim intre alergaturi pentru painea de toate zilele, pentru care nu mai depunem munca fizica, asa cum se intampla odinioara, ci depunem tot ce suntem ca oameni, sufletul in compromisuri corporatiste, viata de familie in sedinte in zile de sarbatoare, timpul cu prietenii in barfe si poleiala ridicola, evenimentele de familie in derizoriu si lamentari. Timp avem putin pentru hrana spirituala, pentru ca ni-l petrecem hranind corpul in moduri greu de imaginat. Nici de somn nu prea avem vreme, ne taraim corpurile imbracate dupa ultima moda catre boli si carente, necultivand armonia, jucandu-ne cu inimile si cu creierele noastre jocuri extreme si periculoase. Citim tot mai putin si tot mai de proasta calitate, pentru ca revistele din salile de asteptare de la doctor, fitness, coafor sau dealerul auto sunt departe de a ne cultiva pozitiv.

Suntem intr-o continua alergare catre ce visam sa facem, toti avem scopuri precise si viitor aspirant, dar nu avem prezent concret. Parca am incerca sa ajungem la o carte de pe o etajera foarte inalta urcandu-ne pe o coada de matura. Ar fi de preferat un scaun, dar nu e la indemana..

Sunt prea insignifianta in univers pentru a avea timpul sau capacitatea necesara sa deslusesc daca suntem creatie divina sau un simplu laborator spatial. Dar cred ca divinitatea sta in fiecare dintre noi, in miracolul vietii si a ce suntem capabili sa cream daca vrem, cand vrem si atunci cand ne punem in valoare dotarile optionale. Cred ca atunci cand sapam  cu grija in adancul nostru si ne autodescoperim, atunci cand ajutam pe altii sa o faca, atunci cand ne angajam in a spori pe cei din jur, atunci cand ne autoeducam si ne rasfatam spiritual, atunci cand ne bucuram de ceea ce suntem si spatiul in care traim, atunci cand suntem capabili sa cream armonie cu noi insine si cu ce este in jur, atunci se cheama ca traim cu adevarat, fara ca inima sa bata in van sau sa fim doar un corp in deriva pe cararea istoriei.

Atunci cand pe noptiera exista si altceva decat telefonul mobil la incarcat sau ultima revista promotionala a unei companii de cosmetice, atunci cand duminica inseamna tihna unei mese in familie sau o plimbare in natura, atunci cand educatia copiilor include resposabilitatea noastra, a modelului de urmat, si nu numai pretul jucariei, atunci se cheama ca ramane ceva in urma noastra, ceva substantial si demn de o viata implinita.

Si asta indiferent de origini, de conspiratii sau polemici existentiale, care dureaza de-o lume si vor dura mai mult decat lumea, fiind extrem de abstracte si vaste pentru a nu putea fi cuprinse intr-o concluzie.

Statistici

Cred ca azi a fost o zi speciala. Parca toata natura a inteles cuvintele rostite de sufletul meu si a explodat intr-un spectacol de soare, culori calde de toamna dulce si glas viu de pasari calatoare. A fost o zi care a sters ca importanta multe emotii de care ma credeam detasata, revenite in actualitate parca pentru a ma trage de maneca..
Toata saptamana a vuit isteric stirea gaurii negre descoperite in galaxie. Tot din sfera asta se auzea ca se produc tsunami solare, ale caror unde se vor resimti pe pamant "in aceasta noapte", apoi ploaia de meteoriti Leonid, un spectacol incredibil; apoi CERN studiaza si stocheaza antimaterie, ne paste in curand 21 decembrie 2012 si ne este tot mai frica de sfarsitul lumii. Ne crizam, construim adaposturi antiatomice si alte dispozitive inutile oricum.
Mie mi-e frica sa zbor. Mi-e frica de inaltime, de faptul ca nu am control a ceea ce se petrece, experimentez un soi de atac de panica cateva zile inainte, care creste ca intensitate pe masura ce se apropie ziua zborului.
Dar de sfarsitul lumii nu mi-e frica. Pentru ca el se produce deja, asa cum bine constata astazi cineva, si nu este legat de calamitati naturale, planetare sau galactice. Ne alintam cu furtuni solare, ne credem importanti sa se impiedice vreo nava extraterestra de noi, nu e necesar, ne distrugem singuri. Pe noi si planeta. Sigur si pe toate planurile.
- traim intr-o lume in care parintii impart copiii ca pe sosete, 3,5 zile pe saptamana el, 3,5 ea;
- pe planeta noastra se gatesc delicatese din fetusi umani pentru regenerare celulara;
- se mediatizeaza cu precadere grotescul si senzationalul si apoi stupoare, avem populatie needucata;
- traim intr-o lume in care Kevin Carter fotografiaza in 1994 un copil african tarandu-se catre o tabara U.N. pentru a primi mancare; copilul este urmarit cu calm de un vultur care-i pandeste sfarsitul; fotograful pleaca dupa ce si-a facut poza dar se sinucide dupa 3 luni; nimeni nu stie ce s-a petrecut cu copilul, dar poza a luat premiul Pulitzer;
- am pierdut la nivel de planeta peste 10 milioane de hectare de padure anul acesta, s-au desertificat peste 13 milioane de hectare de pamant pe Terra, astazi au murit peste 27.000 de oameni de foame...
Restul statisticilor va las placerea sa le studiati singuri.. http://www.worldometers.info/

Profetiile mayase spun ca lumea "asa cum o stim noi" se va termina in 2012. Oare mai conteaza..?

Pana atunci lumea pe care o stiu eu are culori de toamna, calde, cer senin fara gauri negre sau meteoriti amenintatori. Pana in Africa nu pot ajunge dar incerc sa ajut prin preajma, sunt convinsa ca nu toti fac o poza si pleaca. Pana atunci sper sa ajung cu bine acasa si ma rog ca Dumnezeu sa ne binecuvanteze pe toti.

Amintiri despre Craciun

De fiecare data cand se apropie Craciunul, ma incearca doua sentimente, care imi sugruma gandul si ma coplesesc an de an...

Eram mica, poate 3 ani, poate 4. In fiecare an in seara de ajun, se petrecea inexplicabila plimbare de dupa amiaza, de obicei in compania matusii mele, la leaganele din coltul blocului. Pe atunci era zapada sanatoasa de Craciun, dar zau asa, leaganul intr-o seara de Decembrie tot ciudat parea.. Invariabil la intoarcere venise Mosul si adusese bradul, doar bradul. Invariabil nimeni nu auzise nimic, poate tata un zgomot mic, dar cand intrase in sufragerie nu mai era nimeni. Hmmm, ciudat, nu? Apoi veneau copii din vecini, prietena mea de atunci Alina.. ce ciudata e viata uneori... si venea mosul, spuneam poezii, eram emotionati, mainile mosului semanau si miroseau ca ale tatei, pana si geaca era la fel ca deh, mosul roman pe atunci era cam de capatat :))
Dar seara cu altii se termina si cateva zile era Craciun si iarna si miros de portocale si tihna in casa, colinde la Europa Libera. Multe seri ale Craciunului copilariei mi le-am petrecut sub brad, ascultand colinde.
Viata a vrut apoi sa mergem in familie, imbracati in costume nationale, pe la bunici si prieteni, cu colindul. Seri irepetabile si fantastice, poate cel mai frumos cadou de traditie si patriotism pe care mi-l puteau oferi vreodata parintii mei.
Am cautat multe Craciunuri de atunci farmecul acelor seri...

Tot de un Craciun indepartat este legata amintirea unor batrani dictatori impuscati ca niste caini pe un caldaram insangerat si gri. Poate au meritat-o, poate a fost o veriga a unui scenariu, greu de judecat. Ma intreb de multe ori, insa, infiorandu-ma, cum un neam crestin crede ca poate trai impacat cu omorarea unor oameni (chiar si ingrozitor de vinovati) in sfanta zi a Nasterii lui Hristos...

Necazuri de 11 ani si nu numai

In copilarie cerul se pravaleste neinteles si brusc..
Cred ca nimic nu este mai frustrant in viata decat lacrimile uriase rostogolindu-se pe obrazul proaspat, aprins dintr-o data de focul unei drame nedeslusite mie, adultului. Manuta care iti cauta causul palmei pentru a se odihni, protejata, obrazul care se ingroapa in curbura taliei pentru a se ascunde de orice din jur, ochii care implora intelegere si mai ales rezolvare. Printre sughituri. Printre margele brazdand fata si impletindu-se pe barbie, fara a respira suficient pentru a putea explica durerea din suflet.
Frustrant pentru el, pentru ca intre miile de carti din imensa librarie in care am stat 90 de minute, nimic nu i-a starnit interesul. Frustrant pentru mine, intotdeauna cand il vad plangand. Mai ales cand nu inteleg de ce..
Manuta lui in palma mea, eu in genunchi, coborand sub nivelul barbiei lui plecata spre pamant in semn de deznadejde, capul lui pe umarul meu, loc ideal pentru a-si jeli noua napasta abatuta asupra sufletelului sau.
Cand explici unui pusti de 11 ani cum functioneaza universul ramai uimit cat de simplu se pot percepe lucrurile. Este un exercitiu interesant, limpezeste intrebari complicate, netezeste carari intortochiate. Cu cat simplifici cuvintele, cu atat si calea pare mai dulce.

Noua ne e rusine sa cautam causul palmei altuia, ne e prea frica de respingere ca sa ne asezam resemnati capul pe umarul celuilalt, intr-o ruga muta. Ne este frica sa facem gesturi simple, sa ne exprimam durerile si slabiciunile, incercam sa bravam sau sa parem altceva decat suntem. Si uneori, chiar daca umarul asteapta sa sprijine sau palma e neimplinita pentru ca nu imbratiseaza un pumn drag, uneori devine prea tarziu.. Sau prea frig si intunecat..

El stie ca acolo exista un umar, un brat, o frunte, un zambet care sa-l alinte, sa-l adaposteasca atunci cand e greu. Poate cand se joaca cu prietenii, cand urmareste desene animate, cand alearga prin soare nu se gandeste la adapost, atunci e fericit oricum. Dar cand un necaz de 11 ani se iveste, adapostul e acolo, neconditionat. Pentru el asta inseamna dragostea si deocamdata i se cuvine.

Instinctele acestea exista in fiecare dintre noi. De ce oare nu ni le permitem zilnic? De ce nu ne permitem sa fim impresionati de frumusetea din flori, din cer, din padure, de sensibilitatea unei poezii, a unei melodii, a unui zambet, cum lasam sa ne scape zorii rasfatati sau amurgul portocaliu fara sa ne zambeasca sufletul? De ce ingaduim sa treaca o zi fara sa admiram forma unui nor involburat sau sa visam la un tarm indepartat de insula tropicala? Cum sa ne vestejim sufletele cu neajunsuri si nevoi?

Mi-am propus astazi, tinand manuta lui Paul si ascunzandu-i fata langa inima, sa imi notez zilnic 10 lucruri frumoase de peste zi. In fiecare persoana care ne iese in cale, in orice eveniment, in fiece intamplare exista o parte pe care TREBUIA sa o intalnesc, sa o experimentez. Viata nu imi ofera decat cadouri, unele dulci, altele amarui, dar in fiecare exista o parte cu talc si un abecedar continuu de minte. Si de creat poteci.
Si mai ales mi-am promis sa nu-mi mai fie rusine sa imi odihnesc tampla pe un umar cald, sa primesc adapost intr-un caus de palma prietenoasa si draga..
 

Dedicatie pentru un suflet in cumpana

"Fa un cost la un prost
Care a ramas far-adapost.
Voi plati dar va sti
Ca nimic nu ma poate-opri.

Da, calea-i larga,
Lumea-i alba
Si rabdare nu mai am
S-o aud netam-nesam:

Ba ca vorbesc,
Ba ca prea tac,
Ba ca beau cafeaua
Numai cu caimac,
Ba ca, sa ascult si sa strang mai mult
Cureaua,
Ba m-a iubit,
Ba m-a urat,
Ba s-a saturat de mine
Pana-n gat,
Plus ca mai vrea, i-auzi, ia,
Sa-mi iau canapeaua!

Intrigat, timorat,
Geamul de la usa a crapat,
De necaz, cand am tras,
Clanta-n mana dreapta mi-a ramas."

Pasarea Colibri- Dintr-o cafea


In viata exista momente de cadere in liber, cand lucrurile nu mai pot fi controlate, cand timpul si spatiul par a scapa printre degete, cand conjunctura este ciudata si bezmetica. Cand tot ceea ce parea univers in jur se dovedeste a fi fost un haos guvernat de interesele altora (sau ale celuilalt), cand nu ai pe ce sa te sprijini si simti dezechilibre pe care nu le credeai posibile. Cand nu mai exista certitudini, cand indoiala de altii si de tine iti sunt vecine de drum, de pat, de vis; promisiunile au fost facute in zadar, lupta de pana acum pare ridicola si rezultatul inimaginabil..
Am fost acolo, stiu cum e. Stiu cum e ca normalitatea temporara a celorlalti sa-mi judece dezechilibrele de moment, stiu cum e sa nu-mi mai pese de claritatea perspectivei pentru ca oricum este relativa, stiu cum este sa visezi frumos si sa te trezesti intr-un cosmar care nu este al tau, in care personaje cu care impartasesti vise de lunga durata sa fie de nerecunoscut etc, etc, etc.

Stiu cum e sa fii consolat in vederea strangerii de informatii, vai, ce dragut.. Stiu cum e sa fii inlaturat pentru a nu influenta negativ prin prisma perioadei prin care treci, mi-aduc aminte ca si cum ar fi fost ieri cum primeam sugestii de a ramane intr-o casnicie pentru a pastra statutul de doamna si alte multe aberatii de genul.

Din pacate trebuie sa suferim pe propria piele ca sa intelegem dimensiunea dezastrului. De cele mai multe ori dezastrele celorlalti ne lasa oarecum reci, sau cel mult ne alimenteaza rautatea de a comenta, de a judeca. Probabil ca e in natura umana, pentru ca nu tine cont de geografie, rasa sau apartenenta religioasa.

Din fericire exista oameni care au suferit inainte si inteleg sau macar respecta dezastrul din sufletul tau. Pentru ca nu ai nevoie sa fii compatimit, simpla tacere este un dar de la viata uneori.

Singura consolare in momentul caderii este ca se va termina. Ca este o incercare, deci ai doar rabdare si pastreaza-ti mintea limpede pe cat posibil. Nu va dura o vesnicie, va trece si daca ai noroc suferinta de acum va crea in viitor. Resurse nebanuite are sufletul..
Avem cu totii noroi in suflet, dar unii stim sa cultivam nuferi.
Nu privi in urma, nu-ti va placea. Nu acum; nu are sens, o sa-ti faci timp altadata sa privesti in urma. O sa poti privi atunci cand barca asta in deriva ajunge la un mal stabil si impadurit. Atunci nu vei mai depinde de o vela pentru a te echilibra.


A, sa nu uit, zambeste, cu orice pret. Zambeste cand te trezesti, este o noua zi, altii nu pot sa o vada. Cand asculti un vers, altii nu au timp sa-l auda; cand pasesti- altii se tarasc; cand gandesti- altii executa; cand poti- altii nici nu cuteza.


Uneori, cea mai buna gestionare a unui cosmar este sa-l termini. Apoi, oricat de socat ai fi, sa bei o cafea cu caimac :) si sa multumesti diminetii ca vine dupa o noapte grea.