La ceas de seara

Da-mi, Doamne, puterea sa inteleg ce planuri ai cu mine,
Rabdarea sa rezist pana inteleg ce menire am in viata aceasta,
Credinta ca planurile Tale sunt cea mai buna optiune pentru mine,
Speranta ca voi pasi mereu cu Tine in suflet,
Iertarea pentru clipele cand ma indoiesc de mine sau de toate cele cerute Tie..

Amin

Si daca...

... intr-o zi cedez? Daca nu mai cred, daca nu mai sper, daca incetez sa ma mint ca intr-o zi, ca poate maine, ca poate in viata asta?
Daca trag linie si accept ca, desi am iubit din tot sufletul, am crezut in viata, in oameni, am investit in prieteni, am creat, am construit cu mintea si cu palma, am ajutat visele altora, am crestinat copii, am fost martor binecuvantarii unor casnicii, am marturisit pacate, am invatat, am sperat, am tins catre mai inalt, mai bine, mai mult, am daruit fara a cere nimic in schimb, am ajutat, am nazuit, am visat.. simt cum ma pandeste, simt cum imi da tarcoale, uneori ii fac fata scriind lucruri frumoase, alteori imi inec o lacrima, alteori le las sa se prelinga si numai perna mea mi-e martora.
Daca intr-o zi nu vor mai fi lacrimi? Daca intr-o zi degetele vor refuza sa mai scrie? Ce-mi mai ramane sa fac?
De ce pare mereu ca as cere atat de mult de la Univers? ...

Scanteioara si lumea din crema de zahar ars

Odata, demult, pe cand ziua avea trei sori pe cer si luna avea codita de comete, pe cand animalele erau uriase si pasarile isi faceau cuib pe alte planete, intr-un satuc de munte traia o fetita oachesa numita de cei ai locului Scanteioara.
Satucul era marginit de paduri inalte de brazi, care urcau pana pe culmile muntilor, chircindu-se pe alocuri spre creasta de teama vanturilor puternice si preschimbandu-se in tufe de jnepeni. Padurea nu adapostea animale mari, ci doar din cele micute si prietenoase, veverite, iepuri si vulpite smechere, toti se hraneau cu alune si conuri si pacea domnea intre ele.
Scanteioara cunostea aproape toti locuitorii padurii, unde isi petrecea zilele culegand flori, mesterind coronite sau impletind ghirlande, pe care le oferea mamei sale, iesind in calea ei la venirea acasa. Nu stia de ce, Scanteioara, dar ori de cate ori aducea coronite si flori in dar, mamei ii straluceau ochii si parca o lacrima strivita intre gene se usca greu pe obrazul bronzat.
Asa treceau zilele Scanteioarei, batand potecile padurii, mangaind in calea-i iepurasii poznasi, dezmierdand veveritele sprintare si ciufulind cozile vulpitelor. Cantand, dansand si urcand catre creasta, cautand fructe sau admirand frunzele si formele lor haioase si ciudate. Mereu se oprea intr-un luminis, care la amiaza, scaldat in razele sorilor, parea aramiu. Iarba era inalta, florile raspandeau un parfum delicios, iar Scanteioara se intindea pe spate, cu parul revarsat in verdele luminisului si se juca pe degetele cu norii, asezandu-i pe categorii, razand de caraghioslacurile pe care le desenau ei pe cer. Era cea mai fericita ferita din padure, din luminis si de pe cer.
Uneori Scanteioara primea de acasa pachetel cu gustare, pentru lungile ei plimbari. Mama nu era convinsa ca se va satura cu fructele gasite si ii strecura intr-o bocceluta mere, nuci sau covrigi. Dar Scanteioara prefera sa imparta bocceluta cu prietenii ei, asa ca veveritele primeau nuci, iepurasii gustau mere in timp ce vulpitele savurau covrigii calzi.
Intr-o zi, mama i-a strecurat Scanteioarei un pumn de zahar in bocceluta, pentru ca atunci cand aceasta urma sa manance, zaharul scurs sa hraneasca pasarelele si insectele padurii. Mama auzise ca daca presari zahar pe pervaz sau pe prag, un nou sufletel iti va intra in casa. Poate ca pentru a stavili lacrima strivita.
Nestiind de zaharul cu pricina, Scanteioara a alergat in luminis, urmata de alaiul ei de prieteni, s-a jucat cu norii, a mangaiat iarba, dupa care a desfacut bocceluta, pentru ca toata lumea sa ia pranzul. A adormit cu marginea boccelutei in mana, leganata de fosnetul inalt si tandru ai ierbii.
In soarele puternic al amiezei, zaharul din bocceluta s-a topit, devenind aramiu si el, cuprinzand iarba si florile in dansul sau dulce. Parca sporea pe masura ce se largea, dintr-un ochi de zahar ars ajunsese acum la jumatatea luminisului, apoi la margine, doar copacii inalti stavilindu-i intinderea. Cand Scanteioara s-a trezit, plutea pe o mare de crema de zahar ars, asa cum numai mama stia sa faca. La inceput timida, scanteioara gusta din licoarea de la suprafata, gasind-o aromata si delicioasa. Apoi privi in jur si chicoti vazand cum toti prietenii ei sareau si faceau giumbuslucuri in crema, inotau in marea de zahar topit lingandu-si labutele si bucurandu-se de darul neasteptat. Nici ei nu stiau de unde se ivise licoarea aceea, dar se infruptau din ea.
Cei trei sori se pregateau de plecare catre alte zari, animalele se plangeau pentru ca pofta si lacomia se certau acum in burticile lor, Scanteioara era atat de absorbita de crema in care se scufunda, incat nu observa nici asfintitul, nici plecarea prietenilor, nici cometele din coada lunii, abia strabatand sirul de brazi care strajuia luminisul.
Scanteioara se balacea in zaharul care de-acum, nemaifiind incalzit de razele a trei sori, parca strangea, parca facea aschii la suprafata care zgariau sau intepau. Invartindu-se pentru a scapa de ele si deschizand ochii, Scanteioara se sperie de intuneric, de singuratate si de inaltimea brazilor. Gustul dulce din jur nu o mai imbia, iar brazii pareau zidul unei fortarete care o impiedica sa treaca cu privirea mai departe, sa plece spre casa, acolo unde mama cu siguranta ii va alina zgarieturile. Inlatura cu grija, cu atentie, crusta formata la suprafata. Franta in mana, crusta parea o bomboana fondanta, din care mama mai aducea uneori de la oras, dar acum era satula de dulce si se voia scapata. Partea cremoasa de la picioare o facea sa alunece necontenit, iar pojghita de deasupra se frangea la orice incercare de a inainta, ceea ce facu deplasarea ei foarte greoaie. Era un drum care parea nesfarsit si fara capat, dar pe masura ce se apropia de brazi speranta crestea, oricat ar fi de inalti, sunt totusi pe pamant, au radacini si o vor proteja.
Tinandu-se strans de un brad, lipindu-si fata si corpul de trunchiul sau, Scanteioara isi trase sufletul dupa ce calca pe prima palma de pamant. Se ridicase cu mare greutate din crema de zahar ars, luptase cu sine sa nu se lase scufundata si amestecata in crema si sa inlature toata crusta aceea dulce, care ascundea mari pericole.
Cel mai tare o durea pe Scanteioara ca nu intelegea cum prietenii ei, pe care ii hranise atatea zile cu dragoste si mangaieri, plecasera fara sa le pese de ea. Doar plangandu-se de burtici, fara sa isi imagineze macar ca ea se afla in pericol; se lacomisera la crema de zahar ars si la urma plecasera, fara un cuvant.
Scanteioara ofta, strangand si mai tare bradul in bratele ei mici si ostenite, isi simtea inima batand. La urma urmei, se linisti ea, zidul de fortareata de nepatruns era format din bradul acesta si alti brazi frati lui, semeti dar statornici. Gasi cu privirea poteca spre casa si porni. Dulceata lasase un gust ciudat in mintea ei, desi se bucurase de crema de zahar ars si savoarea ei, avea sufletelul sfasiat de crusta dura si taioasa a comportamentului celor in care crezuse.
Mama o astepta in prag, frangandu-si mainile de ingrijorare si imbratisand-o strans la pieptul ei. De data asta Scanteioara nu se mai indoi, vazuse mai multe lacrimi sclipind in ochii mamei ei si se rusina de naivitatea de a pierde notiunea timpului si de a imparti mancarea pe care i-o pregatea mama cu animalele padurii.
Mama o scalda incet, cantandu-i si o primeni de culcare. Scanteioara cazu franta, visand la un castron urias pe care aduna tot zaharul topit, adaugand in centru crema si asezandu-l pe o poteca din partea cealalta de lume, unde toate animalele necredincioase care o parasisera in ziua aceea sa il gaseasca. Si de unde sa nu stie cum sa se mai intoarca.
Cateva zile bune Scanteioara nu iesi din curte, o ajuta pe mama la treburile casei, motivand ca nu vrea sa plece la plimbare pentru ca o doare putin buritca. Mama nu banui nimic; Scanteioara isi facu de lucru prin casa, asezand lucruri, dereticand in bucatarie, aerisind. Ciudat i se paru cand vazu ca mama arunca un pumn de zahar in fata pragului si cu greu isi inabusi un strigat, de teama ca o alta crema de zahar ars le va cuprinde pe amandoua si nu vor mai scapa. Dar mare minune, zaharul din mana mamei se presara sprintar prin iarba curtii si imediat fu ciugulit de pasarele si de bondari, carat in musuroaie de furnici harnice si de gargarite bulinate. Din mana mamei nu se creau maree de dulceata care sa atraga tradatori, ci mainile ei hraneau fiinte neinsemnate.
Scanteioara o lua la fuga pe poteca, gasind luminisul aramiu, scaldat de razele sorilor, cu iarba sa inmiresmata si inalta, fosnind o poveste despre o crema de zahar ars dintr-un lighean urias de pe partea cealalta a lumii.

Liniste..

Farurile Jeep-ului nu erau singurele lumini care strabateau neclintirea noptii.  Si luna isi trimitea aura blanda asupra a tot ce era in jur, ascuns sau la vedere. Noaptea aceea luna era imensa, rotunda, cerata, aproape ireala.
Farurile mele erau cat se putea de reale, jucandu-se cu padurea de-a v-ati ascunselea, mangaind covorul proaspat tuns de pe marginea soselei. O sosea care se intindea cu suisuri si coborasuri, aproape dreapta, cu ferme razlete presarate de-a lungu-i, adormite. La ora aceea din noapte era o placere sa conduci pe sosele dosnice, sa lasi Interstate-ul cu forfota sa deoparte. Aceeasi sosea dosnica avea sa devina un interminabila la ora de varf, cand lumea se retrage de la munca spre casa, spre scoli sau spre magazine.
Mai devereme, stand pe fotoliul de pe terasa, vedeam Luceafarul de Seara, mult mai luminos decat de obicei. Venus este steaua mea, find nascuta intr-o zi de vineri, Venus ma ocroteste si ma calauzeste in viata.  

Nativii acestei zile a saptamanii sunt romantici, artisti, dar si cei mai mari iubitori de familie. Ei sunt familisti convinsi. Dintre nativii acestei zile sunt cei predestinati spre analiza, meditatie, studiu. Dovedind o intelegere mai presus de obisnuit, pot fi scriitori, artisti in toate domeniile si pot profesa in invatamantul de toate gradele. In mod obisnuit dintre acesti nativi se aleg voluntarii pe probleme umanitare si binefacere. In dragoste, femeia este fascinata de tot ce e frumos si armonios. Are nevoie sa fie protejata si echilibrata in mijlocul familiei. Patronul zilei este Venus si numarul ei este 6 ; ele confera nativilor de vineri : dragoste si inspiratie, cugetare si filozofie, putere de gandire si protectie.

Mda, poate de aici exista dorinta mea de a apartine unei familii, poate de aici ideea ca nu ma pot simti implinita ca femeie decat daruind, ca viata inseamna un camin si cel putin 3 pitici in el, ca seara incheie o zi de munca, in tihna, in jurul mesei; poate ca toate visele astea, in societatea actuala, par desuete...

Era ceva in luna aceea, ceva ce m-a facut sa ma opresc intr-o parcare si sa sting luminile reale, lasand-o doar pe ea primadona noptii. Mi-am aprins o tigara si am stat la o poveste cu luna, cu geamul deschis. Mi-a placut sa ascult luna, sa stau cu geamul deschis prin care sa intre vantul soptind, mirat si el de pacea din sufletul meu. Am zambit cand vantul mi-a mangaiat parul, printr-o minune desfacut si lasat liber peste umeri, rasufland si el usurat dupa atata timp de stat inchistat in cleme. Adierea m-a infiorat pentru cateva secunde, sau poate apropierea padurii sa fi fost de vina, sau poate gandurile nenumarate la ce va fi, la ce as vrea sa fie, la cum sa fac sa fie bine..

Era ceva in luna si in stelele de deasupra mea, in necuprinsul in care se rotesc ele si in necuprinsul sufletului meu. Eram prea mica sa le inteleg sensul, ramanea doar sa cred ca Venus, desi insesizabila la ora aceea, ma veghea necontenit. Am mai aprins o tigara, timp in care radioul, in surdina, ma alinta cu melodii despre dor, dragoste, speranta si credinta.

Putine versuri am auzit in viata despre demnitate. Putin am citit despre curajul de a trece prin viata in picioare, nu in genunchi. De fapt, singurele 2 pagini scrise doar pentru mine, care au ca esenta aceste idei, sunt paginile mamei, in caietul meu de amintiri din perioada liceului. Timida cerere, nepretuita lectie de viata.

Luna staruia deasupra parcarii, iar cele cateva minute petrecute acolo pareau desprinse din timp si spatiu, nu trecuse nicio alta masina pe sosea, parca intreaga planeta era a mea si intregul univers al ei. Era ora la care totul incremenise, ingaduindu-ne tihna unei povesti in 2, fara frica ridicolului. Cu regret m-am despartit de ea, in gand, pornind pe soseaua pustie, cu suisuri si coborasuri line, cu farurile reale si reci.

In vreo 5 mile am ajuns intr-o zona comerciala unde noaptea era strabatuta de flash-uri albastre ale unei masini de politie care oprise un sofer. Am zambit unui gand nastrusnic: ce-ar fi fost daca politaiul m-ar fi descoperit in parcare, singura, noaptea, privind cerul? Cu siguranta nu au fost instruiti la academie cu privire la  nativii zilei de vineri sau la problemele mele existentiale..

Zbaterea luminilor albastre m-a trezit la realitate. Asteptand la un semafor, am privit pe geam, luna palise, poate din cauza realitatii, poate din pricina luminilor din jur. O voi regasi filtrata de cercul de copaci din spatele curtii, . Daca n-as sti ca noaptea prin curte circula diverse vietati necunoscute, probabil ca mi-as aseza o patura pe iarba si as dormi linistita, noptile georgiene la sfarsitul lui august sunt calde si senine.

Undeva..

Cu siguranta undeva, ascuns, intr-un colt de lume, se afla un suflet, pereche cu al meu, poate incatusat intr-o poveste a altcuiva, poate in cautare. Tot ce pot spera este sa nu conteneasca in cautarea sa, in a spera sa imi gaseasca pacea si flacara arzand, in a-mi imbratisa zbaterea si a-mi reda increderea..

O altfel de perspectiva

De unde stau, din acest fotoliu confortabil, perspectiva este relativ limitata de un sir de copaci, pini si artari. artarii sunt desi, inalti si puternici, ajutati de umezeala permanenta, pocnind de viata in canicula din vara asta. Pinii sunt golasi pe o inaltime de vreo 6-7 metri, dupa care isi intind ramurile primitoare si viguroase, ruta preferata a veveritelor din zona.
Sunt sute de veverite care traverseaza curtea zilnic, pe sus, pe jos, unele se opresc sa savureze cate o piersica furata, altele doar in tranzit spre vreo scorbura umbrita. Sunt atat de obisnuite cu forfota umana din jur, incat o ignora si se adapteaza zilnic. Le invidiez uneori..
Am fost de cateva ori la alergat in Little Mulberry Park, in Hamilton Mill. Exista o poteca asfaltata de 2,2 mile in jurul unui iaz, destinata plimbarilor, alergarilor, bicicletelor sau plimbatului cainilor. Cand plec spre Little Mulberry iau cu mine pungi de cumparaturi si paine. Pungile de cumparaturi le indes in zona pentru caini, pentru a fi folosite de cei care vin cu cainii la plimbare, iar cu painea hranesc o parte din ratele de gastele de pe iaz. Toata lumea face asta, fara reglementari speciale, fara programari, e doar o intelegere tacita, civilizata.
Sunt sute de oameni care trec prin Little Mulberry zilnic, la plimbare, la alergat, la pescuit, exista veverite, rate, gaste, oameni care intretin gazonul, fiecare are rolul lui si toata lumea se saluta. Parcarea este generoasa, deschisa "de la rasarit la apus", fara taxa. Masini in parcare- de la Rolls Royce la unele despre cate te miri ca mai ruleaza. Oamenii se comporta identic, se saluta, nu se tem ca vor lua boli sau paduchi. Daca te nimeresti pe aceeasi secventa de carare cu cineva care alearga in ritmul tau, intri in vorba, natural si cu bucurie, este atata deschidere in ochii si sufletul lor si e contagioasa. mereu au subiecte de discutie, placute, cu detalii personale care nu cunosc frica vulnerabilitatii. Ma intreb de ce m-as teme sa vorbesc despre viata mea intr-o lume care nu ma invidiaza si nu cauta sa ma ingroape...
Pe nimeni nu intereseaza costul echipamentului meu de alergare sau casa de moda de la care a fost achizitionat. Sunt oameni ale caror tricouri au acoperit de multe ori trunchiul asudat, dar sunt curate si vesele, probabil au o poveste lunga si nu sunt scumpe prin valoarea lor materiala, ci prin istorie. Pe nimeni nu intereseaza ce ascult la castile din urechi, fiecare isi vede de cararea lui si de sunetul propriilor casti, zambind.
Plec din Little Mulberry zambind. Nu m-a atacat niciun caine, nu m-a dezbracat cu privirea niciun neavenit. Nu m-am enervat in parcare, nu m-a costat nimic, ci doar m-am bucurat de peisaj si de miscare.
Plec zambind si eventual, in drum spre casa intru la Kroger, pentru diverse nimicuri. Ori o bere, ori cateva mezeluri pentru dimineata. In fata magazinului exista o zona speciala pentru intrarea clientilor, oricat de taraganat ar merge, oricat de sprintari ar fi copiii, opresti si dai prioritate, pentru ca la randul tau vei trece pe acolo. Se numeste respect, aici se pare ca toata lumea este inzestrata cu asa ceva.
Devine obositor sa primesti prioritate si sa fii invitat sa parchezi. Sa nu auzi claxon luni de zile. Devine obositor ca in magazin lumea sa se scuze cand iti trece prin fata sa ia un produs de pe raft. Obsesiv, lucratorul de la magazin te saluta la intrare si-ti ureaza bine ai venit. Apoi te intreaba cum esti. Daca esti din Europa de Est treci ca trenul pe langa ei, balmajind un "Bine", pe principiul "Ce vrea asta de la viata mea". Daca te-ai nascut aici stii deja ca asa este normal sa se intample si stai la taclale, daca ai timp, cu lucratorul respectiv, pentru ca el are mereu timp si dispozitie sa te asculte, neuitand sa salute pe cei ce intra. Iesi din magazin zambind si simtindu-te ca un om care a socializat, nu ca unul care se simte furat de scumpetea produselor.
Frapant este ca intri si iesi (de) peste tot zambind. Conduci zambind pentru ca ai pe unde, ai pe ce, stii dinainte ca este trafic la anumite ore si pleci mai repede, fara sa te stresezi, fara sa injuri, fara sa fii gratulat. Daca te loveste cineva ajungi sa ai confidente cu persoana respectiva, timp in care politistul senin si zambind intocmeste actele. Fara coada la tamponari, fara acuzatii, fara urlete si catalogari balcanice; se intampla. 90% din masini sunt lovite, nu e un capat de tara, nu exista timp limita in care trebuie reparata, este timp pentru toate.
Cheia masinii se strecoara in buzunar sau in poseta, nu se arunca ostentativ pe masa, pentru ca audienta sa crape de invidie. Telefoanele mobile sunt necesitati, nu accesorii opulente.
Programele TV sunt un deliciu, total diferite si selectia este incredibila. Meniul programului de satelit ofera optiuni nenumarate, iar audientei ii sunt prezentate stiri decente si programe constructive.
Grija fata de decenta si respect este enorma. Codul vestimentar al scolilor si al birourilor este strict si cu strictete respectat. Cand lumea se relaxeaza, dupa munca sau in week-end, adopta o tinuta lejera. Atat de lejera incat nu te mira sa vezi persoane care pleaca la magazin in pijama.
Se merge la biserica. Nu se discuta excesiv despre credinta, dar Duminica se face programul dupa slujba, nu dupa trezitul dupa clubul de Sambata seara.
Vinerea si Sambata seara se iese, sunt cluburi cu muzica live, unde toata lumea se distreaza cu toata lumea, se discuta, se danseaza, totul lipsit de oportunism sau emfaza. Singurul interes reciproc este petrecerea unei seri relaxante.
Mi-a amortit piciorul pe manerul fotoliului, iar luna a ajuns mai sus. Chiar deasupra casei trece coridorul aviatic de aterizare, dar se vad doar luminite, aeroportul este cam la 60 de mile si zgomotul nu este deranjant. Luna s-a mutat mai la mijlocul curtii, de la casele vecine se vad lumini, discrete, blocate de sirul de copaci. In aceeasi dorinta de a pastra bunul simt si respectul fata de vecini. Nu se aude niciodata muzica tare dupa ora 11 pm, indiferent de gusturi. Sau de programul zilnic al vecinilor.
Merg aproape zilnic la scoala, dupa un copil. Exista autobuze de scoala, nenumarate si la fel de multe scoli, presarate in zone rezidentiale. Sunt cele mai importante structuri in aceasta tara, cand vine vorba de copii totul se opreste. Cand autobuzul de scoala opreste sa coboare copiii, toata circulatia, pe ambele sensuri de mers, ingheata. Nu exista motive pentru care sa nu opresti, nu exista graba, nervi sau claxoane. Sunt copii, sunt imprevizibili, sunt obositi dupa o zi de studiat si acest lucru se respecta.
Cand vii dintr-o tara unde nu exista astfel de reguli, apreciezi. Ti-ai dori sa poti trai asa. Ori aici, ori in alta parte. Ai prefera ca in toata povestea asta sa existe parintii si prietenii tai de suflet. Asta e un neajuns, faptul ca desi e totul reglementat si civilizat, esti departe de cei pe care ii iubesti.
Avem multe de invatat..

Povestea uriasului, a casutei celei mici si a castelului fermecat

A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti, un urias-urias despre care lumea spunea ca este ursuz si unii chiar sopteau pe la colturi ca ar fi fost fara suflet. Uriasul nostru locuia in padure, intr-un luminis insorit si linistit, crezand ca totul in jurul lui vibreaza pace si implinire. Casuta lui, la care muncea zi si noapte, pentru a adaposti o samanta de fericire, era croita pe masura semintei, primitoare si calda, neumbrita decat de ciorchinii de flori prelingandu-se neincetat, pe pridvoare, la ferestre. Credea ca florile pe care le ingrijea vor creste pentru a-i parfuma diminetile si serile, dezvaluind o lume de culori incredibile. Credea ca florile il vor considera astrul dupa care sa-si miste corolele, insetate de a-l urma in fiece clipa, in drumul sau aventuros.
Nu-mi aduc aminte exact cum si cand l-am vazut intaia data pe urias, probabil pentru ca atunci povestea lui avea alt narator.
Intr-o zi, cam pe cand povestile mele prindeau contur si fumul tigarii mele innebunea fluturii galbeni ai pridvorului meu, uriasul mi-a vorbit, poate ca un ecou, poate ca o soapta. La inceput am crezut ca e plictisit de rutina padurii, obosit de robotitul neincetat la straturile de flori.
Florile lui le vazusem de aproape, le atinsesem, le simtisem parfumul, doar ca ce nu stia uriasul era ca ele nu-l urmau cu privirea, nu-i impartaseau parfumul. De la o vreme auzisem chiar ca isi intinsesera radacinile departe de casuta, spre alte pridvoare din padure.
In padure erau multe luminisuri, unele locuite de zane, altele de pitici, altele de capcauni, dar nimeni nu calca teritoriul celorlalti, ca intr-o permanenta intelegere. Nu se deranjau, nu-si trimiteau prajiturele cu ravase, nici vraji intunecate. Fiecaruia ii placea luminisul sau, chiar daca unii aveau munti in jur, altii aveau mari si oceane, altii doar campii, nu existau razboaie sau dusmanii, ci doar o pace eterna.
Uriasul era atat de mandru de florile lui incat promisese o expozitie la ceas de vara, intr-o dupa-amiaza, cand natura isi revine dupa o zi torida.
Cand florile au inceput sa se miste catre luminisul vecin, uriasul nostru nu a bagat de seama. Azi, maine, 1 luna, din ce in ce mai mult parea ca si cum s-ar usca, tulpina nu mai parea viguroasa, radacinile pareau a se smulge din pamant, ca intr-o muta plecare, ca intr-un silentios efort de a se smulge. Pana intr-o buna zi, cand uriasul a descoperit ca florile lui nu mai existau, dar a aflat ca ele se impleteau puternic, raspandind parfumul incredibil si bucurand un capcaun vecin.
Totul parea fara noima, dintr-o data, era inutil sa ingrijesti o floare, sa muti soarele de pe cer daca este nevoie pentru a-i incalzi tulpina, pentru a-i mangaia petalele, sa ii spui povesti seara cand corola se inchide senzual, sa ii admiri somnul tihnit si sa te bucuri de zambetul de dimineata. Desi o faci cu toata inima, gandea uriasul, pare in zadar.
Istorisirile povestii uriasului au capatat deodata viata, floarea se scuza ca a plecat inainte de expozitia care urma sa aibe loc, zanele, capcaunii si toate celalalte vietati sopteau cuvinte grele despre lipsa de grija si de dragoste a uriasului, intreg universul padurii parea fascinat de intorsatura lucrurilor, dar cum putin se vizitau vecinii, putini stiau cat de trist sedea uriasul langa zidul gol.
A petrecut zile multe privind o urma a unei tulpini, o dara lasata de o radacina. A ridicat din cand in cand cate o petala razleata, fara parfum. Ridicand-o in soare, a incercat in zadar sa gaseasca in ea vigoarea unei flori. De fapt, parca niciodata nu o privise de atat de aproape, ii fusese teama sa o atinga pentru a nu o frange.
Vara torida a venit, cu soarele jucaus care-l mangaia pe urias, incalzea zidul si anima fluturii creand varteje de culoare in calea uriasului. Acesta ofta, rezemandu-se pe alta coasta de zid. Nu privise spre casuta de o vreme buna, totul ii parea desert si inodor.
Intr-o zi, si-a adus aminte de samanta de fericire. Poate inainte de a-mi vorbi mie, poate dupa, nu am indraznit sa intreb, e totusi un urias necunoscut si mi-am adus aminte invataturile mamei, care spunea sa ma feresc de uriasi necunoscuti. Atat de necunoscut incat doar banuiesc ca a incercat sa scoata samanta de fericire din casuta, rugandu-se ca ea sa nu fie uscata si pierduta pentru totdeauna. A rasuflat usurat, acum tinea in palma, inca vibrand si foarte viguroasa, cea mai mare comoara pe care o avusese vreodata: o intreaga samanta de fericire, neatinsa, nepatata, putin palita de umbra in ultimul timp, dar sanatoasa.
Uriasul a tras un chiot rasunator, el STIA ca samanta fusese motivul pentru care construise casuta, ca florile isi gasisera un arac temporar pe zidul casutei lui, bucurandu-l cu mireasma si culorile inimaginabile. Isi promise sa nu le uite, la urma urmei facusera parte din zidul lui, isi impletisera radacinile cu cararuia care ducea la usa lui.
Dar acum, cu samanta de fericire in palma, uriasul porni la drum. Auzise ca undeva, unde muntii aveau creste invaluite in puful norilor si apele erau cristaline, unde potecile serpuiau vesele printre paraie si brazii se inaltau semet si de neoprit spre inalt, exista un loc magic, fertil si protejat, unde semintele prind radacini adanci si puternice, unde vantul nu te smulge ci doar te invata sa fii puternic si de necliniti, unde apa nu te spala ci te mangaie. Uriasul stia ca va gasi din plin piatra si lemn pentru a ridica acolo castelul sau fermecat, durabil, in care va trai linistit bucurandu-se de fiecare raza de soare, de fosnetul si de mireasma padurii.
Pentru ca padurea are radacini proprii.   

Si-am incalecat pe-un faras/ si v-am povestit de-un dragalas urias :)

Iertare

Fumul se ridica in sus, cam 10 centimetri, dupa care crea o bucla mica, apoi una mare si buclele continuau, oarecum o spirala, pentru a se pierde in aerul terasei, luminata discret, unde imi petreceam serile tihnite. Stand doar, ascultam fosnetul copacilor din jur, prin care nu mai trecea nici tipenie, in care stiam ca dorm veveritele active peste zi, pasarile Cardinal, atat de frumoase, inrosite, ca si pamantul de aici.Tot in copacii acestia traiau niste fluturi superbi, galbeni, mai mari decat o palma, jucausi in toridele zile de iulie.
Seara fremata de sunetul cicadelor, licuricii se aprindeau ici si colo, totul avea aerul unei povesti de vara fierbinte, iar aerul, chiar si seara, incarcat de umezeala, cerea un final de zi mai romantic..
Din timp in timp aprindeam o alta tigara, sa-mi tina companie.

... Si totul se ducea departe, in trecut, acolo unde fiecare tigara aprinsa seara la gura sobei din dormitor avea savoare, acolo unde eram 3 in casa seara si 3 dimineata. Unde Craciunul se petrecea in familie, la masa si la colindat, unde rasul mamei si al tatei se auzeau in aceeasi camera in acelasi timp. Atunci cand Mos Craciun, venit de departe cu daruri multe, avea mainile tatei si jacheta din pivnita. Atunci cand ma certau 2, in aceeasi zi, in aceeasi casa.

Un fluture galben se avanta spre becul terasei, nauc de lumina. Sau de fum.. Sau poate si el se simtea singur..

Singuratatea statea peste masa in ultimul timp si ma facuse sa ma gandesc la multe, poate prea mult uneori. Atat la cele considerate impliniri, nu atat de numeroase, cat mai ales la cele considerate esecuri. Si asa ajunsesem sa consider ca in fata ochilor exista o lupa enorma, care imi diseca fiecare atom al reactiilor, al gandurilor, al sentimentelor. Al aspiratiilor, al viselor, al flacarii cu care ardeam.

Singuratatea era aliatul meu si cel mai mare dusman, nu departe de un consort, daca ar fi fost sa rationez mai adanc. Sa traiesti cu tine insuti este uneori mai dificil decat sa accepti comportamentul celuilalt, daca se pastreaza limitele bunului simt. Simplitatea acestui rationament rezida in faptul ca celalalt primeste uneori in dar calitati pe care nici el nu viseaza sa le aiba vreodata, pentru simplul motiv ca este iubit. Defectele celuilalt, sau neplacerile inerente traiului in comun, atunci cand iubim, tind sa para propriile noastre lipsuri in a tolera comportamente. Bunaoara, daca el nu lasa capacul toaletei sau nu duce sosetele la spalat, cu siguranta eu sunt obsedata de curatenie...

Ei, tot asa si singuratatea imi jucase cateva feste, sprintara, ca fluturii galbeni vecini terasei. Singuratatea mea nu-si pierduse simtul umorului si ma persifla ori-de-cate-ori avea ocazia, sec, dar eu acceptam provocarile ei pentru ca stiam ca intr-o zi va intelege si va pleca, revenind doar in vizita, atunci cand voi dori eu sa savurez o cafea sau un pahar de vin bun in compania ei.

Acum nu aveam de ales, era musafira mea pentru o perioada, o lasam sa se bucure alaturi de mine de toata frumusetea lutului rosu, de soarele de august si ploile torentiale, de tihna terasei si a serilor linistite. Ii facusem un culcus atat de confortabil incat uneori ma intrebam daca va pleca. Dar deocamdata depanam amintiri si imi facea placere sa o ascult, chiar daca uneori imi reprosa decizii din trecut, nu intelegea ca le-am asumat si merg inainte, pentru ca ea inca nu stia ca voi merge inainte fara ea.

Poate ca si atunci cand ma tolaneam sub bradul de Craciun, cand colindele erau ascultate in surdina, la Europa Libera, cand portocalele erau cadouri de la Mos Gerila si aveam voie sa gust lichior de oua, poate ca si atunci, cu toata fericirea mea de copil eram de fapt singura. Singura in viata mea, cu discutiile interminabile seara cu Hai-Bebe-Hopa!, cu ochii mei cei-cu-faza-mare, cu "Nu stiti voi cu ce flacara ard eu".

Poate ca ne obisnuim incet-incet, unii mai repede, altii mai niciodata, sa acceptam faptul ca suntem singuri cu noi insine. Poate ca faptul ca interactionam zilnic- indiferent ca interactiunea se numeste servici, scoala, activitati recreative, casnicie, prietenie, maternitate- este doar un fel de a darui, al fiecaruia dintre noi.

Eu nu credeam ca sunt singura cu mine insami. Ca o Varsatoare incapatanata ce ma aflam, mai ales acum, dupa ce am cunoscut Singuratatea, a mea, am petrecut atata timp cu ea, am acceptat-o, am apropiat-o si ne-am bucurat una de alta, puteam spune ca este vie si ca ii simteam pulsul, uneori calm. Se mai speria cand auzea vocea parintilor mei si dadea inapoi, cu pasi timizi, dar nu pleca departe. Imediat ce vedea o urma de lacrima in coltul ochilor, se strecura langa mine si continua depanarea de amintiri, povestile copilariei si toate visele - credea ea- spulberate. Astepta sa-mi aprind o alta tigara si impletea in fumul spiralat tot sufletul meu, intortochindu-l si chinuindu-l de uneori imi dadeau lacrimile. Nu stiu cum de nu ma maniam pe ea, uneori ma bosumflam ce-i drept si plecam la culcare promitand ca in seara urmatoare o voi evita, dar cred ca ma obisnuisem cu prezenta ei si o luam de la capat, fara cuvinte multe, ca un cuplu care se cunoaste din priviri.

Insa acum cred ca e momentul sa ne despartim. Cred ca fluturii galbeni si pasarile rosii ii vor tine companie, pentru ca eu ii voi gasi un loc comod, placut si confortabil, destul de departe ca sa nu poata veni asa, cum o taie capul, uneori in papuci de casa, am n-am treaba. Imi va face placere sa o revad, rar, poate imi va fi chiar si dor de ea uneori, dar lucrurile au devenit serioase intre noi si eu nu sunt pregatita sa formez un cuplu impreuna cu ea. Asa ca, draga mea Singuratate, iti cer iertare dar vei pleca in curand din casa mea sa locuiesti la tine si ne vom vedea, ce-i drept foarte rar, dar cu mare placere.

Mi-am aprins o alta tigara, in fumul careia nu s-au cristalizat amintiri, ci doar un zambet. Al meu..

Black vs White

Black and White knew each other for a while. Sometimes they went out together, hanging around like good friends. Sometimes Black and White were melting together, those were the smooth moments, when the Light Grey and the Dark Grey were born.. Some say that they had also getting birth of Grey, but most persons avoid talking about it.

One day people decided Black and White were not colors. Neither were their fusions. No matter what they were, they were there, lightening or darkening everything around. Light shades and dark shades of the inception.

Sometimes I feel White, but I pretend to feel Light Grey, because people will judge me for being too happy.  Sometimes I feel Black, as black as an empty hole, filled only with black, but I pretend that in fact I feel Dark Grey, because the dark of the Black is overwhelming me.

So, Black and White are not colors, they are more or less states of mind. They are our most intimate states of mind, making us fear equally about both, just as we fear every clear sentiment. As we fear pure love, as we doubt sincerity or candor, as we run away from commitment. As we are terrified of sickness, separation, as we are affraid of isolation.

But sometimes the mixtures are strange, the way that relationships sometimes are like, when there is commitment but there is isolation too. Is that a Dark Grey or a Light Grey? Are we supposed to be happy for being there or sad for feeling alone, even if socially we aren't?

I  guess this is the limit when a person becomes optimist or pessimist. This is the way we say "See the filled part of a glass". No matter if the filling is milk or tar, it sure is there!

I believe in those mixtures, they are great, they leave me plenty of choices. I love to see the lighter part even on Dark Grey, this guy is nice and he doesn't mind to show me his White part.

The only clear Dark, undeniable and imminent is "Death". Of others. Not necessarily the physical one.. As long as they are around, no matter if darker or whiter, they are "alive" and wonders could happen, the wings of White and Black could touch them, could change the state of mind and mingle. As soon as they go into the Big Light, as White and as Black as the Infinity, things become irreversible for us. There is no way for us to turn back the time and change a thing, and maybe sometimes we shouldn't. We should not even try.

A fost odata ca niciodata...

... un pumn de copil, cu zambet smecher si ochi mari, caruia universul ii parea neasteptat de simplu si la indemana. Simtea cum ingerii ii vegheaza orisice pas, chiar daca uneori nazbatiile mai lasau cate un semn pe coate, in genunchi sau pe barbie.

Copilul s-a rostogolit prin viata ca un bulgare, crescand odata cu amintirile, cu educatia, cu aspiratiile, adunand o multime de sperante si deziluzii de tot felul, creand viitor, prezent si din nou viitor. Si ani. Si ochii ii scaparau mereu de dorinta de viata, doar ca in rostogolirea sa aduna nu numai semne pe genunchi, ci uneori si dare mai adanci in suflet, pe care uneori nu avea ragazul sa le oblojeasca, sangerande. Doar ochii continuau sa scapere de dorinta de viata.
Peste ani, am regasit copilul cu ochii aprinsi, frematand, mai schiopatand de o zgaiba din cot, mai oftand de o zgarietura din inima. Dar singurul lucru pe care nu l-a scapat in rostogolirea sa a fost sa viseze, sa spere si sa creada. In prostioare care starnesc rasul, hilare si copilaresti. In faptul ca ingerii il vegheaza protector si atent, ca fiecare pas, chiar temator si timid, este totusi un pas. Ca uneori rostogolirea poate fi placuta si lina, ca panta are cateodata iarba moale si fina. Ca pietrele din drum se ocolesc, nu se ridica si nu se arunca, pentru ca pe aceeasi panta se mai rostogolesc si alti copii, parteneri de joaca, de vise si poate uneori de crez..

Uneori ochii sai arzatori privesc in sus, unde ochii unora nu pot patrunde. Iar mainile sale ridicate spre necuprins, hotarat intinse de acum, se preschimba in aripi matasoase si vaste. Asa zboara, uneori lent si tihnit, alteori nerabdator, iar bulgarele se desfasoara in ploaie de amintiri si vise, presarandu-se peste panta de jos. Iar cei de jos, prieteni sau nu, primesc ploaia in dar, neconditionat. Unii au umbrele, se feresc, este parca prea calda sau prea rece, prea multa sau doar o boare, nu se lasa atinsi sau nu au vreme, rostogolirea fiind uneori greu de controlat. Insa altii se opresc, se intind cu fata la cer si se bucura de zborul ochilor aprinsi, de atingerea matasoasa a aripilor, de picurii amintirilor, de parfumul viselor.

Si ochii lui lumineaza, mintea lui construieste neincetat, fara sa priveasca in urma, fara sa astepte raspuns. Poate uneori nici nu stie pe cine atinge ploaia sau pe cine mangaie matasea aripilor sale, dar simte ca in urma-i ramane cate un zambet, stie ca ploaia sa da nastere unor flori, ca amintirile cresc sau se impletesc cu alti bulgari.
Azi noapte l-am vazut, plutind linistit, doar ochii spuneau ca e acolo, ca e fericit si va fi bine. Avea o stralucire jucausa si un zambet smecher in coltul gurii. Mi-a aratat un genunchi julit, razand, era un fleac. Si-a ascuns sufletul, desi se vedea coltul unei batiste. Oare avea o rana? Oare inca sangera? Oare stralucirea zarita de mine era speranta din ochi sau jarul din suflet?...

Mi-e rau de dor..

.. de un copac inflorit, de o floare ninsa, de o picatura de roua scaldata in zambetul diminetii, de hohotul sanatos al rasului unui copil, de privirea ta dimineata, de mirosul de fan proaspat, de painea calda din cuptor, de rosul marului cules la asfintit, de matasea nisipului din Aruba, de prospetimea ploii din Mai, de zurgalaii Craciunului..
Sunt o viata de lucruri de care mi-e dor si-zice lumea- multe alte frumuseti in jur, dar nu esti tu. Si nu vei mai fi, chiar daca roua se va risipi, chiar daca ai avea ochii inchisi dimineata, chiar daca fanul ar ramane necules, painea necoapta, marul- o floare vesnica, chiar daca Mos Craciun ar veni zilnic..
Oamenii spun ca sunt atatea de trait, de respirat, de ascultat, de vazut.. Dar viata mea a luat forma mainii tale, a atingerii, a parfumului trupului tau, s-a dilatat de la caldura corpului tau si s-a mulat pe forma ta. Era inca incinsa, incandescenta, cand ai inghetat-o si s-a spart. Ce dezamagire, numai cioburi in jur si cata munca irosita in zadarnicia de a te proteja, de a crea din fiinta mea atata dragoste in jurul tau, atata viata, atata daruire.. Si cata munca ar insemna sa incerc sa lipesc, sa recreez din bucati sparte, ciobite, imprastiate aiurea si haotic. Ce folos? Doar pentru ca oamenii spun ca am de respirat, de ascultat, de vazut..?
Mi-e dor sa fiu eu, sa ma bucur de maruntisurile care altadata ma faceau atat de fericita, sa ma regasesc in prostioare ieftine si totusi pretioase, sa ma imbratisez in parul meu sau sa ma joc cu o raza de luna. Sa cladesc vise si sa ma smiorcai ca sunt imposibile (sau eu eram imposibila..?). Sa ma ascund in mine de ploaie, de fulgere, sa fiu superficiala si mucoasa, sa fumez la gura sobei. Ha, ce dor mi-e! Si vin din urma amintiri care dor prin simplitatea lor si ce savoare au, frig de viata. Mi-e teama sa le ating cu cioburile mele care taie, sfasie, zgarie, distrug, asa cum fac mult, asa cum au facut si cu sufletul meu..
Oare daca m-as topi, daca m-as scufunda intr-o caldura imensa, sfasietoare, daca mi-as reforma sufletul, amintirile, viata, daca le-as da o alta forma, dupa forma mea, urmand linia viselor mele, oare ceva s-ar alege din cioburi?
Dar cum? Cum? Cand? Oare azi? Oare maine? Oare in viata asta?
Mi-e dor...