Clipe

Doamne, cate probleme inutile ne facem zilnic, cum ne pierdem esentialul si ne zbatem inutil pentru nimicuri..
Cum ne inghesuim in suflete mizerii, cum nu-l aerisim de dezamagiri si cum lasam usa inchisa minunilor pe care ni le ofera viata..
Cum ne doare indiferenta fata de un cuvant bun spus cuiva, neimpartasit. Cum nu ne acceptam pe noi insine, cum ne cautam in permanenta, uitand sa ne iubim asa cum suntem, cum ne dorim mai mult si mai repede in tumultul unei societati care ne invata sa (ne) consumam, uitand sa traim prezentul si ACUM-ul, mizand mereu pe ALTCEVA si ALTFEL care s-ar putea sa nu vina sau sa vina mult prea tarziu.
Si nu ne invatam minte, nu suntem recunoscatori, nu avem sufletul deschis pentru a primi, dar ne plangem ca nu ni se da, ca nu ne e bine, ca nu e destul, desi avem din plin, doar ochi sa cuprindem si gand sa imbratisam ne-ar lipsi..
De ce ne-am impiedica de himere, de comparatii absurde ale ceea ce ar trebui sa fie, cand ESTE.. De ce ne-am incatusa in matrice, in cum ar fi mai bine, cand ASA ne trezim, asa simtim, asa privim, asa miros florile, asa sopteste vantul si asa ne privesc, semeti, muntii.. De ce, in loc sa ne bucuram de maretia vietii, de fiece clipa in care SUNTEM, ne plangem ca nu suntem altfel, in alt loc, cu alt scop.. ca nu construim destul de inalt, ca nu avem bani suficienti, ca masina are prea putini cai-putere sau dormitorul putea fi mai spatios sau mai luminos. Sau el nu a cumparat trandafiri ci crini, sau mama a sunat la o ora nepotrivita, sau vecinul asculta manele, sparge un perete... etc... etc... etc...

O fi ambitios sa-ti doresti mai mult, mai sus, mai repede. O fi onorific un titlu anume pe o carte de vizita, o fi mai confortabila perna unui resort de lux, mai comoda poate terasa spre ocean a unei resedinte exotice. Insa toate acestea sunt inutile daca sufletul tanjeste mereu spre altceva sau altcineva, fara ragazul de a se raporta la ce il implineste cu adevarat. Si, in plus, toate acestea pot costa atat de mult si trebuie muncit atat de asiduu pentru a le pastra, incat rar mai exista vremea pentru a-ti aminti scopul sau a-ti gasi linistea.

Viata mi-a daruit de toate, bune si foarte bune, grele si cumplite, pentru care sunt recunoscatoare clipa de clipa. Mi-a daruit suisuri si coborasuri pe masura, intr-un echilibru constant, probabil fara teama de a ramane datoare vreodata. Clipe de cumpana, clipe de fericire pentru mine sau pentru altii, plans si ras din toti rarunchii, speranta mereu si intrebari daca sunt destul, daca pot fi mai mult, daca are sens, daca asta este sensul etc. Si totusi singurul lucru care conteaza din toate este fericirea de a percepe ca toate acestea sunt daruri, multumirea de a putea cuprinde vastitatea temerilor, nonsalanta cu care uneori ma voi gandi maine la ceea ce astazi ma intristeaza. Pentru ca, ceea ce conteaza maine, nu are sens sa ma ingrijoreze astazi. Pana maine universul imi va darui cu prisosinta alegeri multiple pentru temerile mele.