... daca nu sunt un om simplu?
... daca nu pot incapea in masura uzuala a asteptarilor societatii de la o majoritate gri?
... daca am vise la care altii nu au indraznit sa gandeasca?
... daca am aspiratii mult superioare ordinii normale?
... daca cred in felul meu in valori depasite?
A judeca un om dupa limitele fiecaruia dintre noi este o aberatie...
Uneori ne miram singuri de inconstienta sau curajul unei hotarari luate acum 10 ani. Si uneori facem greseala sa regretam lucruri din trecut, pentru simplul fapt ca a trecut timpul si ne intrebam "ce-ar fi fost daca..?"
A trai asa cum simti, fara sa faci compromisuri fata de tine insuti, este o virtute. Odata luata o decizie simtind, gandind cu sufletul, aceasta este imposibil de judecat peste timp. Pentru ca, in timp, sentimentele de care eram guvernati cand am luat decizia se vor fi diluat, se vor fi cristalizat si noi ne vom fi schimbat spiritual, moral, emotional. Vom fi evoluat.
Asa ca odata ce am luat o hotarare cu sufletul e bine de mers mai departe, impacati cu gandul ca a fost cea mai buna decizie si nu mai conteaza ce-ar fi fost daca luam alta, cerebrala.
A judeca un om dupa limitele fiecaruia dintre noi este o aberatie...
Si daca mie mi-e imposibil sa rememorez conditiile in care am luat decizii in trecut, cum ar putea altii sa judece pravalirea pieselor de domino ce a urmat si mai ales felul cum a cazut ultima piesa. Pentru ca fiece moment "acum" este doar caderea ultima piesei de domino, care angreneaza, functie de decizia luata in acest moment, directia viitoarei caderi.
A judeca un om dupa limitele fiecaruia dintre noi este o aberatie...
Am spus, acum 20 de ani, parintelui meu spiritual, ca nu intelege cu ce flacara ard eu. A fost unul din foarte putinii oameni din viata mea care a inteles si a respectat declaratia mea de independenta si, desi mi-a disecat microscopic deciziile, nu m-a judecat niciodata. Nu mi-a spus vorbe care sa doara, care sa limiteze, care sa resoarba convingerea mea ca pot, ca sunt, ca simt.
A judeca un om dupa limitele fiecaruia dintre noi este o aberatie...
Viata mea nu a respectat un cliseu social; e putin probabil sa poti ingradi un varsator in meschinatatea ideilor preconcepute pe care majoritatea sociala le impartaseste la coada la castraveti in piata. Asa cum si viata parintilor mei a parasit cliseul majoritar, adaptandu-se unei societati tranzitive. Pentru asta am platit de multe ori, inghitind vorbe amare sau categorisiri superficiale.
Si ce daca oamenii iau decizii in legatura cu propria lor viata? Pe cati din ceilalti ii afecteaza sau macar intereseaza asta, in afara de simpla barfa ieftina? Cati se asigura ca nu o iei razna cand simti ca balansezi deasupra haului aninat de o panza de paianjen stravezie? Cati se intereseaza daca ai mancat sau dormi suficient, cati te amagesc cu o cafea aromata ca sa te scoata din casa cand ti-e greul cel mai greu?
A judeca un om dupa limitele fiecaruia dintre noi este o aberatie...
Singura competitie din viata mea este aceea cu mine, cu limitele mele, cu convingerea ca pot fi si simti mai mult, ca pot ajuta si sprijini pe cei ce au nevoie, ca pot cladi un univers mai bun in care sa traiesc cu familia mea, ca pot creste si educa suflete care sa ajunga oameni, care sa mearga cu fruntea sus prin viata.
Singurul termen de comparatie este EU-l de acum ceva ani, cand sa fiu eu insami imi cam scapa printre degete si ma pierdeam zilnic cate putin.
In rest, accept si ideea ca directia in care va cadea piesa de domino poate fi o surpriza, dar ador surprizele!
Si ce...?
No comments:
Post a Comment