Odata, demult, pe cand ziua avea trei sori pe cer si luna avea codita de comete, pe cand animalele erau uriase si pasarile isi faceau cuib pe alte planete, intr-un satuc de munte traia o fetita oachesa numita de cei ai locului Scanteioara.
Satucul era marginit de paduri inalte de brazi, care urcau pana pe culmile muntilor, chircindu-se pe alocuri spre creasta de teama vanturilor puternice si preschimbandu-se in tufe de jnepeni. Padurea nu adapostea animale mari, ci doar din cele micute si prietenoase, veverite, iepuri si vulpite smechere, toti se hraneau cu alune si conuri si pacea domnea intre ele.
Scanteioara cunostea aproape toti locuitorii padurii, unde isi petrecea zilele culegand flori, mesterind coronite sau impletind ghirlande, pe care le oferea mamei sale, iesind in calea ei la venirea acasa. Nu stia de ce, Scanteioara, dar ori de cate ori aducea coronite si flori in dar, mamei ii straluceau ochii si parca o lacrima strivita intre gene se usca greu pe obrazul bronzat.
Asa treceau zilele Scanteioarei, batand potecile padurii, mangaind in calea-i iepurasii poznasi, dezmierdand veveritele sprintare si ciufulind cozile vulpitelor. Cantand, dansand si urcand catre creasta, cautand fructe sau admirand frunzele si formele lor haioase si ciudate. Mereu se oprea intr-un luminis, care la amiaza, scaldat in razele sorilor, parea aramiu. Iarba era inalta, florile raspandeau un parfum delicios, iar Scanteioara se intindea pe spate, cu parul revarsat in verdele luminisului si se juca pe degetele cu norii, asezandu-i pe categorii, razand de caraghioslacurile pe care le desenau ei pe cer. Era cea mai fericita ferita din padure, din luminis si de pe cer.
Uneori Scanteioara primea de acasa pachetel cu gustare, pentru lungile ei plimbari. Mama nu era convinsa ca se va satura cu fructele gasite si ii strecura intr-o bocceluta mere, nuci sau covrigi. Dar Scanteioara prefera sa imparta bocceluta cu prietenii ei, asa ca veveritele primeau nuci, iepurasii gustau mere in timp ce vulpitele savurau covrigii calzi.
Intr-o zi, mama i-a strecurat Scanteioarei un pumn de zahar in bocceluta, pentru ca atunci cand aceasta urma sa manance, zaharul scurs sa hraneasca pasarelele si insectele padurii. Mama auzise ca daca presari zahar pe pervaz sau pe prag, un nou sufletel iti va intra in casa. Poate ca pentru a stavili lacrima strivita.
Nestiind de zaharul cu pricina, Scanteioara a alergat in luminis, urmata de alaiul ei de prieteni, s-a jucat cu norii, a mangaiat iarba, dupa care a desfacut bocceluta, pentru ca toata lumea sa ia pranzul. A adormit cu marginea boccelutei in mana, leganata de fosnetul inalt si tandru ai ierbii.
In soarele puternic al amiezei, zaharul din bocceluta s-a topit, devenind aramiu si el, cuprinzand iarba si florile in dansul sau dulce. Parca sporea pe masura ce se largea, dintr-un ochi de zahar ars ajunsese acum la jumatatea luminisului, apoi la margine, doar copacii inalti stavilindu-i intinderea. Cand Scanteioara s-a trezit, plutea pe o mare de crema de zahar ars, asa cum numai mama stia sa faca. La inceput timida, scanteioara gusta din licoarea de la suprafata, gasind-o aromata si delicioasa. Apoi privi in jur si chicoti vazand cum toti prietenii ei sareau si faceau giumbuslucuri in crema, inotau in marea de zahar topit lingandu-si labutele si bucurandu-se de darul neasteptat. Nici ei nu stiau de unde se ivise licoarea aceea, dar se infruptau din ea.
Cei trei sori se pregateau de plecare catre alte zari, animalele se plangeau pentru ca pofta si lacomia se certau acum in burticile lor, Scanteioara era atat de absorbita de crema in care se scufunda, incat nu observa nici asfintitul, nici plecarea prietenilor, nici cometele din coada lunii, abia strabatand sirul de brazi care strajuia luminisul.
Scanteioara se balacea in zaharul care de-acum, nemaifiind incalzit de razele a trei sori, parca strangea, parca facea aschii la suprafata care zgariau sau intepau. Invartindu-se pentru a scapa de ele si deschizand ochii, Scanteioara se sperie de intuneric, de singuratate si de inaltimea brazilor. Gustul dulce din jur nu o mai imbia, iar brazii pareau zidul unei fortarete care o impiedica sa treaca cu privirea mai departe, sa plece spre casa, acolo unde mama cu siguranta ii va alina zgarieturile. Inlatura cu grija, cu atentie, crusta formata la suprafata. Franta in mana, crusta parea o bomboana fondanta, din care mama mai aducea uneori de la oras, dar acum era satula de dulce si se voia scapata. Partea cremoasa de la picioare o facea sa alunece necontenit, iar pojghita de deasupra se frangea la orice incercare de a inainta, ceea ce facu deplasarea ei foarte greoaie. Era un drum care parea nesfarsit si fara capat, dar pe masura ce se apropia de brazi speranta crestea, oricat ar fi de inalti, sunt totusi pe pamant, au radacini si o vor proteja.
Tinandu-se strans de un brad, lipindu-si fata si corpul de trunchiul sau, Scanteioara isi trase sufletul dupa ce calca pe prima palma de pamant. Se ridicase cu mare greutate din crema de zahar ars, luptase cu sine sa nu se lase scufundata si amestecata in crema si sa inlature toata crusta aceea dulce, care ascundea mari pericole.
Cel mai tare o durea pe Scanteioara ca nu intelegea cum prietenii ei, pe care ii hranise atatea zile cu dragoste si mangaieri, plecasera fara sa le pese de ea. Doar plangandu-se de burtici, fara sa isi imagineze macar ca ea se afla in pericol; se lacomisera la crema de zahar ars si la urma plecasera, fara un cuvant.
Scanteioara ofta, strangand si mai tare bradul in bratele ei mici si ostenite, isi simtea inima batand. La urma urmei, se linisti ea, zidul de fortareata de nepatruns era format din bradul acesta si alti brazi frati lui, semeti dar statornici. Gasi cu privirea poteca spre casa si porni. Dulceata lasase un gust ciudat in mintea ei, desi se bucurase de crema de zahar ars si savoarea ei, avea sufletelul sfasiat de crusta dura si taioasa a comportamentului celor in care crezuse.
Mama o astepta in prag, frangandu-si mainile de ingrijorare si imbratisand-o strans la pieptul ei. De data asta Scanteioara nu se mai indoi, vazuse mai multe lacrimi sclipind in ochii mamei ei si se rusina de naivitatea de a pierde notiunea timpului si de a imparti mancarea pe care i-o pregatea mama cu animalele padurii.
Mama o scalda incet, cantandu-i si o primeni de culcare. Scanteioara cazu franta, visand la un castron urias pe care aduna tot zaharul topit, adaugand in centru crema si asezandu-l pe o poteca din partea cealalta de lume, unde toate animalele necredincioase care o parasisera in ziua aceea sa il gaseasca. Si de unde sa nu stie cum sa se mai intoarca.
Cateva zile bune Scanteioara nu iesi din curte, o ajuta pe mama la treburile casei, motivand ca nu vrea sa plece la plimbare pentru ca o doare putin buritca. Mama nu banui nimic; Scanteioara isi facu de lucru prin casa, asezand lucruri, dereticand in bucatarie, aerisind. Ciudat i se paru cand vazu ca mama arunca un pumn de zahar in fata pragului si cu greu isi inabusi un strigat, de teama ca o alta crema de zahar ars le va cuprinde pe amandoua si nu vor mai scapa. Dar mare minune, zaharul din mana mamei se presara sprintar prin iarba curtii si imediat fu ciugulit de pasarele si de bondari, carat in musuroaie de furnici harnice si de gargarite bulinate. Din mana mamei nu se creau maree de dulceata care sa atraga tradatori, ci mainile ei hraneau fiinte neinsemnate.
Scanteioara o lua la fuga pe poteca, gasind luminisul aramiu, scaldat de razele sorilor, cu iarba sa inmiresmata si inalta, fosnind o poveste despre o crema de zahar ars dintr-un lighean urias de pe partea cealalta a lumii.
No comments:
Post a Comment