A fost odata ca niciodata...

... un pumn de copil, cu zambet smecher si ochi mari, caruia universul ii parea neasteptat de simplu si la indemana. Simtea cum ingerii ii vegheaza orisice pas, chiar daca uneori nazbatiile mai lasau cate un semn pe coate, in genunchi sau pe barbie.

Copilul s-a rostogolit prin viata ca un bulgare, crescand odata cu amintirile, cu educatia, cu aspiratiile, adunand o multime de sperante si deziluzii de tot felul, creand viitor, prezent si din nou viitor. Si ani. Si ochii ii scaparau mereu de dorinta de viata, doar ca in rostogolirea sa aduna nu numai semne pe genunchi, ci uneori si dare mai adanci in suflet, pe care uneori nu avea ragazul sa le oblojeasca, sangerande. Doar ochii continuau sa scapere de dorinta de viata.
Peste ani, am regasit copilul cu ochii aprinsi, frematand, mai schiopatand de o zgaiba din cot, mai oftand de o zgarietura din inima. Dar singurul lucru pe care nu l-a scapat in rostogolirea sa a fost sa viseze, sa spere si sa creada. In prostioare care starnesc rasul, hilare si copilaresti. In faptul ca ingerii il vegheaza protector si atent, ca fiecare pas, chiar temator si timid, este totusi un pas. Ca uneori rostogolirea poate fi placuta si lina, ca panta are cateodata iarba moale si fina. Ca pietrele din drum se ocolesc, nu se ridica si nu se arunca, pentru ca pe aceeasi panta se mai rostogolesc si alti copii, parteneri de joaca, de vise si poate uneori de crez..

Uneori ochii sai arzatori privesc in sus, unde ochii unora nu pot patrunde. Iar mainile sale ridicate spre necuprins, hotarat intinse de acum, se preschimba in aripi matasoase si vaste. Asa zboara, uneori lent si tihnit, alteori nerabdator, iar bulgarele se desfasoara in ploaie de amintiri si vise, presarandu-se peste panta de jos. Iar cei de jos, prieteni sau nu, primesc ploaia in dar, neconditionat. Unii au umbrele, se feresc, este parca prea calda sau prea rece, prea multa sau doar o boare, nu se lasa atinsi sau nu au vreme, rostogolirea fiind uneori greu de controlat. Insa altii se opresc, se intind cu fata la cer si se bucura de zborul ochilor aprinsi, de atingerea matasoasa a aripilor, de picurii amintirilor, de parfumul viselor.

Si ochii lui lumineaza, mintea lui construieste neincetat, fara sa priveasca in urma, fara sa astepte raspuns. Poate uneori nici nu stie pe cine atinge ploaia sau pe cine mangaie matasea aripilor sale, dar simte ca in urma-i ramane cate un zambet, stie ca ploaia sa da nastere unor flori, ca amintirile cresc sau se impletesc cu alti bulgari.
Azi noapte l-am vazut, plutind linistit, doar ochii spuneau ca e acolo, ca e fericit si va fi bine. Avea o stralucire jucausa si un zambet smecher in coltul gurii. Mi-a aratat un genunchi julit, razand, era un fleac. Si-a ascuns sufletul, desi se vedea coltul unei batiste. Oare avea o rana? Oare inca sangera? Oare stralucirea zarita de mine era speranta din ochi sau jarul din suflet?...