A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti, un urias-urias despre care lumea spunea ca este ursuz si unii chiar sopteau pe la colturi ca ar fi fost fara suflet. Uriasul nostru locuia in padure, intr-un luminis insorit si linistit, crezand ca totul in jurul lui vibreaza pace si implinire. Casuta lui, la care muncea zi si noapte, pentru a adaposti o samanta de fericire, era croita pe masura semintei, primitoare si calda, neumbrita decat de ciorchinii de flori prelingandu-se neincetat, pe pridvoare, la ferestre. Credea ca florile pe care le ingrijea vor creste pentru a-i parfuma diminetile si serile, dezvaluind o lume de culori incredibile. Credea ca florile il vor considera astrul dupa care sa-si miste corolele, insetate de a-l urma in fiece clipa, in drumul sau aventuros.
Nu-mi aduc aminte exact cum si cand l-am vazut intaia data pe urias, probabil pentru ca atunci povestea lui avea alt narator.
Intr-o zi, cam pe cand povestile mele prindeau contur si fumul tigarii mele innebunea fluturii galbeni ai pridvorului meu, uriasul mi-a vorbit, poate ca un ecou, poate ca o soapta. La inceput am crezut ca e plictisit de rutina padurii, obosit de robotitul neincetat la straturile de flori.
Florile lui le vazusem de aproape, le atinsesem, le simtisem parfumul, doar ca ce nu stia uriasul era ca ele nu-l urmau cu privirea, nu-i impartaseau parfumul. De la o vreme auzisem chiar ca isi intinsesera radacinile departe de casuta, spre alte pridvoare din padure.
In padure erau multe luminisuri, unele locuite de zane, altele de pitici, altele de capcauni, dar nimeni nu calca teritoriul celorlalti, ca intr-o permanenta intelegere. Nu se deranjau, nu-si trimiteau prajiturele cu ravase, nici vraji intunecate. Fiecaruia ii placea luminisul sau, chiar daca unii aveau munti in jur, altii aveau mari si oceane, altii doar campii, nu existau razboaie sau dusmanii, ci doar o pace eterna.
Uriasul era atat de mandru de florile lui incat promisese o expozitie la ceas de vara, intr-o dupa-amiaza, cand natura isi revine dupa o zi torida.
Cand florile au inceput sa se miste catre luminisul vecin, uriasul nostru nu a bagat de seama. Azi, maine, 1 luna, din ce in ce mai mult parea ca si cum s-ar usca, tulpina nu mai parea viguroasa, radacinile pareau a se smulge din pamant, ca intr-o muta plecare, ca intr-un silentios efort de a se smulge. Pana intr-o buna zi, cand uriasul a descoperit ca florile lui nu mai existau, dar a aflat ca ele se impleteau puternic, raspandind parfumul incredibil si bucurand un capcaun vecin.
Totul parea fara noima, dintr-o data, era inutil sa ingrijesti o floare, sa muti soarele de pe cer daca este nevoie pentru a-i incalzi tulpina, pentru a-i mangaia petalele, sa ii spui povesti seara cand corola se inchide senzual, sa ii admiri somnul tihnit si sa te bucuri de zambetul de dimineata. Desi o faci cu toata inima, gandea uriasul, pare in zadar.
Istorisirile povestii uriasului au capatat deodata viata, floarea se scuza ca a plecat inainte de expozitia care urma sa aibe loc, zanele, capcaunii si toate celalalte vietati sopteau cuvinte grele despre lipsa de grija si de dragoste a uriasului, intreg universul padurii parea fascinat de intorsatura lucrurilor, dar cum putin se vizitau vecinii, putini stiau cat de trist sedea uriasul langa zidul gol.
A petrecut zile multe privind o urma a unei tulpini, o dara lasata de o radacina. A ridicat din cand in cand cate o petala razleata, fara parfum. Ridicand-o in soare, a incercat in zadar sa gaseasca in ea vigoarea unei flori. De fapt, parca niciodata nu o privise de atat de aproape, ii fusese teama sa o atinga pentru a nu o frange.
Vara torida a venit, cu soarele jucaus care-l mangaia pe urias, incalzea zidul si anima fluturii creand varteje de culoare in calea uriasului. Acesta ofta, rezemandu-se pe alta coasta de zid. Nu privise spre casuta de o vreme buna, totul ii parea desert si inodor.
Intr-o zi, si-a adus aminte de samanta de fericire. Poate inainte de a-mi vorbi mie, poate dupa, nu am indraznit sa intreb, e totusi un urias necunoscut si mi-am adus aminte invataturile mamei, care spunea sa ma feresc de uriasi necunoscuti. Atat de necunoscut incat doar banuiesc ca a incercat sa scoata samanta de fericire din casuta, rugandu-se ca ea sa nu fie uscata si pierduta pentru totdeauna. A rasuflat usurat, acum tinea in palma, inca vibrand si foarte viguroasa, cea mai mare comoara pe care o avusese vreodata: o intreaga samanta de fericire, neatinsa, nepatata, putin palita de umbra in ultimul timp, dar sanatoasa.
Uriasul a tras un chiot rasunator, el STIA ca samanta fusese motivul pentru care construise casuta, ca florile isi gasisera un arac temporar pe zidul casutei lui, bucurandu-l cu mireasma si culorile inimaginabile. Isi promise sa nu le uite, la urma urmei facusera parte din zidul lui, isi impletisera radacinile cu cararuia care ducea la usa lui.
Dar acum, cu samanta de fericire in palma, uriasul porni la drum. Auzise ca undeva, unde muntii aveau creste invaluite in puful norilor si apele erau cristaline, unde potecile serpuiau vesele printre paraie si brazii se inaltau semet si de neoprit spre inalt, exista un loc magic, fertil si protejat, unde semintele prind radacini adanci si puternice, unde vantul nu te smulge ci doar te invata sa fii puternic si de necliniti, unde apa nu te spala ci te mangaie. Uriasul stia ca va gasi din plin piatra si lemn pentru a ridica acolo castelul sau fermecat, durabil, in care va trai linistit bucurandu-se de fiecare raza de soare, de fosnetul si de mireasma padurii.
Pentru ca padurea are radacini proprii.
Si-am incalecat pe-un faras/ si v-am povestit de-un dragalas urias :)
No comments:
Post a Comment