Putere

Una din constantele vietii a fost caracterizarea celorlalti: esti o femeie puternica.
Stiti cine nu mi-a spus niciodata asta? Tata. Nu e de mirare, tatii isi scot rareori fetele din scutece, la fel cum mamele putin probabil sa isi vada vreodata baietii barbati.
Si tata a fost primul care s-a ocupat, la propriu si la figurat, sa devin o femeie puternica. La propriu, avand grija sa ma invete cum se construieste o casa. La figurat, invatandu-ma gustul amar al copilului ramas in urma.
Au trecut multi ani pana am invatat ca parintii nu primesc copiii cu instructiuni de folosire. Ca nu sunt deloc invatati ce sa faca, ce sa spuna, ca functionalitatea aparatului reproducator nu este direct proportionala cu empatia sau intelepciunea. Tarziu am inteles ca afilierea pe linie de sange nu e neaparat o familie si ca atasamentele si regulile oamenilor nu sunt neaparat cele ale universului.
De cele mai multe ori, oamenii folosesc termenul "putere" pentru a desemna o persoana capabila sa treaca peste multe greutati. Prin urmare, orice intampinam in calea noastra si incercam sa depasim luptandu-ne cu situatia respectiva ne da putere. Urmatoarele situatii de depasit ne vor fi obstacole mai mici, pentru ca deja suntem obisnuiti cu greutatile. E logic, nu?
Pe cale de consecinta, la 50 de ani ar trebui sa nu ne mai mire nimic si sa nu ne mai doara nimic. Asa e, oare?
Oare chiar viata e un parcurs aplicativ cu elemente din ce in ce mai grele ce trebuie depasite? Oare chiar puterea e capacitatea de a trece peste? De a razbi? Oare chiar ne luptam cu ceva sau pur si simplu ne obisnuim cu situatii noi, ne adaptam lor si ne continuam firesc drumul?
Oare chiar puterea si rezistenta ne caracterizeaza? Oare nu ele ne fac cele mai mari deservicii si, desi la prima vedere suntem suficient de puternici sa trecem peste, luptandu-ne cu cele ce viata ni le da de trait, deseori nu intelegem ce traim si nu ne invatam lectile? Oare lupta nu ne orbeste si orgoliul de a invinge nu ne abate atentia de la adevar?
Si daca adevarata putere este de fapt curajul de a privi inauntrul nostru, de a ne cauta sensul si de a ne accepta? Sincer, cand ati stat in singuratate si ati vorbit cu voi? In liniste si adevar simplu..
Interesanta experienta de a ne dezbraca de tot ce ne inconjoara, de tot ce e material si tangential fiintei noastre. De a sta singuri cu visele, asteptarile, ratiunea si realitatea trupului. De a ne accepta, ierta, de a ne simti, pur si simplu, de a ne simti fiecare bataie de inima si limita a puterilor mintii.
Daca ce gasim acolo, in singuratate, este ceea ce putem iubi, pe noi insine, suntem puternici. Daca e mai frumoasa imaginea pe care ne-am creat-o si ne convine mai mult, ne aliniaza in realitatea celorlalti, atunci suntem degeaba.
Asta inseamna, pentru mine, putere.
Si, mi-ar placea, intr-o zi, sa fiu puternica... Sa nu mai ajung acolo, in dragoste fata de mine insami si de viata, doar in momente de meditatie, ci sa fie o stare permanenta, de normalitate si firesc. Sa nu mai plec in cruciade cu himere ale propriilor asteptari.