Sufletul meu nu putea avea un dialog cu ratiunea voastra.

M-ati inselat, mintit, folosit, amagit...
M-ati parasit, uitat, umilit, injosit, furat, tradat...
Apoi mi-ati zambit; cateva zile ati avut nevoie de mine sau de ascultarea mea. Sau asa "dadea bine". Sau, cine stie, erau sarbatori si deveneati piosi.
Apoi v-ati intors la a fi voi.
V-ati razboit cu mine, ati tipat, m-ati judecat, m-ati catalogat. Dupa ingustimea mintii voastre m-ati numit si cu putimea sufletului vostru mi-ati dat masura fiintei.
Si nu v-a pasat ce furtuna ati ridicat. Singura mi-am numarat lacrimile spuse sau ascunse, doar eu mi-am fost alaturi si mi-am ingropat si pomenit tacerile.

N-am raspuns, e drept. Sufletul meu nu putea avea un dialog cu ratiunea voastra.

Eu mi-am gasit fericirea in a exista si a ma bucura ca voi erati. Ca va puteam asculta, ca va intovaraseam clipele grele sau alinam o apasare. Ca ma daruiam.
Si am crezut, ca un copil ascultator, ca binele naste bine si sinceritatea se rasplateste cu ea insasi.

Si nu regret o clipa, e exercitiul sufletului meu sa cred in oameni, sa fiu naiva si sa visez. In cele din urma, visele mele sunt baloane care ma poarta gratios creand bine si frumos din orice, fara sa tarasc zilnic saci de gunoaie in inima..Pentru ca si inima, ca si casa, se primeneste, se aeriseste, se imbraca de sarbatoare in fiecare zi pentru a celebra miracolele ce se nasc si se intampla.

Am invatat sa nu ma mai supar, sa nu mai las orgoliul sa-mi guverneze simtirea. Fiecare om are dreptul sa isi parcurga drumul cum simte, cum isi imagineaza si cu pasul comod lui. Daca e sa fim sinceri, drumul e mai placut insotind un alt suflet, daruindu-i ce ai, ce esti si continuand mereu si mereu sa mergi, pe drumul tau, singur si zambind. Daca...
Suntem, singuri responsabili, pentru ceea ce oferim, nu pentru cum primesc ceilalti si ce ofera. Sau daca...

Si-am invatat sa spun Multumesc si Te iubesc vietii, indiferent de situatie.