Sa iti ingadui ca ai dezamagit, ca nu ai fost destul pentru cel care pentru tine reprezinta ratiunea de a trai. Sa constati, rece si clar, ca ti-ai risipit substanta sufletului in probleme fara importanta; ca ai ajuns sa fii o colectie de reprosuri si de frustrari. Un almanah de frica.
Sa te trezesti in urmatoarea dimineata stiind ca te ve intalni cu propria imagine destramata, chinuita de vina de a fi uitat cine esti.
Sa te lupti cu tine, cu frica si dorinta, in zadar, pentru ca nu mai pasa nimanui de fapt ce esti, cine esti, cine vrei sa devii, cum iubesti, cat arzi. Doar tu, ca intr-un milion de oglinzi, te vezi ce-ai devenit, vezi usi inchizandu-se pentru ca ai devenit o culegere de furtuni.
Sa stai in tacerea a milioane de secunde curgand, privind in sufletul plin de simtire imbrancit intr-un colt din tine de nimicuri trecatoare carora le-ai permis sa iti navaleasca in minte, sa te copleseasca, sa te stranguleze.
Sa intelegi ca ai avut universul invitat la masa si i-ai dat o cana ciobita cu vin acrit.
Sa te mistuie noptile albe, fara vise, fara sens, fara urmari. Doar cu amintiri.
Exista momente in care ai doar dreptul sa daruiesti. Timp, ragaz, tie. Sa te regasesti in propria valtoare, buimac si obosit de rezistenta cu care te-ai luptat cu tine, haotic si nebun. Sa te plimbi prin amintiri, sa le asezi cu grija, sa mangai regrete si sa alini secunde trecute in van. Sa stai pe mal lasand apa sa se limpezeasca; in unde line iti vei putea regasi oglindirea frumos si calm.
Ironic, in unda lina vezi lucid sufletul nud, dezbarat de ratiune. Gol de cuvinte sau ganduri, incapabil de "trebuie" sau "daca". Pentru ca nu le-a avut niciodata. Pentru ca nu le-a stiut niciodata. Tot ce a stiut vreodata a fost sa daruiasca, sa simta, sa astepte cuminte ca mintea sa se odihneasca, sa inceteze sa ceara, sa slabeasca imbranceala.
Ironic, in unda clara vezi ca mare lucru nu e de sufletul tau frumos, dar e tot ce esti. Si iti mai pasa doar tie.
No comments:
Post a Comment