Dunluce

Era o dupa amiaza cu soare mangaitor, intrun tinut in care ploaia iti biciuie obrazul aproape zilnic. Era o desfatare, o binecuvantare acea zi senina, cu vant sarat si aroma de alge..
In fata mea, agatate de malul stancos, ruinele castelului Dunluce, o soapta fantomatica in decorul verde irlandez.   Am poposit destul in fata a ceva-ce-a-fost-odata-maiestuos, cu sentimentul ca sigur ascunde o poveste trista. Din fericire orele de vizita erau incheiate, spun din fericire doar pentru ca unele tragedii nu trebuie calcate sau superficial incatusate intro poveste repetata de un ghid formal, ci merita contemplate de departe, incercand modelarea unui context.
Mai apoi am citit si legenda, un cliseu in care alegerile tatalui ruineaza viata fiicei. Un om maiestuos, ca si proprietatea pe care o detinea in secolul al XVI-lea, care cu siguranta a promis mana fiicei sale mai presus de ratiuni sentimentale, asa cum doar logica masculina este dispusa sa tinda, in anumite culturi, chiar si in ziua de astazi, ca isi manifesta suprematia paterna. Indragostita de altul, sau de viata, sau de propriile valori, Maive imbraca rochia de mireasa numind-o giulgiu si dispare in mare, in incercarea de a evada dintro lume straina.
Ma durea obrazul de la palmele vantului, dorul de tata si de toate lucrurile nespuse sau prea spuse imi sfasia sufletul iar sarea adusa de pe ape ma ustura pe rani. Iarba vesnic verde nu era acasa, gardul inflorit sau piatra slefuita de ape nu-mi spuneau decat ca oricat as incerca sa dispar in ape, sa evadez dintro lume straina, nu voi cladi decat fantome, peste care vor calca multi...